CETĂŢILE DACICE
Cetatea Costeşti - poate fi identificată ca prima cetate de scaun a regatului dac, întregit şi condus aproape patru decenii de Burebista. Strategic amplasată, oferea un control total asupra tuturor direcţiilor de acces. După un urcuş domol, se ajunge la o intrare, o breşă într-un val de pământ. Acest val de pământ înconjoară o parte bună din cetate. Este o fortificaţie ridicată în pripă de către daci, în preajma celui de-al doilea război de cotropire. În incinta cetăţii, de o parte şi alta, se găsesc două turnuri de observaţie, cu vizibilitate spre sud-est şi sud-vest. Cele două turnuri locuinţă, aflate pe culmea cetăţii, sunt cele mai bine conservate, fiind construite în stilul "murus dacicus", din blocuri de calcar fasonate şi legate între ele prin cozi de rândunică, în care erau încastrate bârne. Turnurile aveau şi o infrastructură de lemn, cu un etaj sau două, care ajungeau la 6 metri înalţime. Cetatea era o reşedinţă princiar- administrativă şi nu una militară, fapt întărit şi de absenţa unor fortificaţii militare iniţiale, din blocuri de calcar. Lângă primul turn locuinţă se găseşte o scară monumentală, din blocuri de calcar, având pe lateral un şanţ de drenare a apei. Pe direcţia nord-est este situat complexul de sanctuare, pe terare inferioare turnurilor locuinţă. Sanctuarul de nord este cel mai spectaculos şi mai bine conservat, fiind format din tamburi de calcar, aşezaţi pe 4 randuri, câte 12 pe fiecare rând. A fost distrus de daci, înaintea războiului de la 105 e.n.
Cetatea Blidaru - relativ greu accesibilă, cu un caracter preponderent militar, este considerată drept cea mai solidă fortificaţie defensivă dintre toate cetăţile din Munţii Oraştiei. Zidurile înconjoară o incintă spaţioasă, organizată în două faze. Pe latura sud-estică a fortificaţiei, se evidenţiază fundaţiile unor cazemate ale garnizoanei. Fortificată din toate părţile, cu ziduri din piatră din calcar, cetatea era străjuită, pe versantul nordic, de turnuri de observaţie. În apropierea cetăţii, în afara zidurilor, există urmele unui sanctuar, ceea ce indică locuirea extra muros. Pe versantul nord-vestic s-a descoperit o cisternă, un bazin de colectare a apei menajere din cetate, apa necesară traiului fiind adusă din apropiere, prin conducte de ceramică.
Cetatea Piatra Roşie - misterioasă şi plină de farmec, această cetate specială ştie să-şi ascundă încă secretele. Aşezată pe un pisc stâncos, cu pante extrem de abrupte, imposibil de cucerit, cetatea are toate atuurile unei reşedinţe princiare. Nu este exclus ca acesta să fi fost salaşul regelui erou Decebalus. Drumul pavat, nerestaurat, este de o frumuseţe şi o tehnică ce întrec cu mult chiar şi Sarmisegetusa Regia. Turnurile locuinţă dominau platoul dăltuit în piatră de către daci. Vizibilitatea era perfectă către Valea Streiului şi Munţii Retezat. Aici au fost descoperite scuturi care au imprimate pe ele o heraldică bizară, cu inorogi, tauri, lei sau lebede.
Sarmisegetusa Regia - situată la capătul unei văi strâmte, lungă de peste 20 de kilometri, păzită de o parte şi alta de cetăţi şi turnuri de apărare, capitala Daciei se dezvăluie misterioasă, în toată splendoarea ei. Este cea mai solidă dovadă a unei civilizaţii dacice înfloritoare. Dealul Gradiştea are peste 200 de terase antropogene, dăltuite în coasta muntelui. Fiecare terasă are propriul sistem de captare şi de drenare a apei, dovadă a unei civilizaţii urbane şi a unei populaţii numeroase. Există patru zone care compun strălucitoarea aşezare: locuirea civilă, în partea dreaptă a drumului; incinta militară, înconjurată de un zid de 730 metri lungime; Incinta Sacră, cu sanctuarele sale misterioase; zona atelierelor, spre nord, în care funcţionau atelierele de tâmplărie, fierărie, sticlărie, bijuterie etc. Dintre toate zonele, conservate parţial şi vizibile sunt doar incinta militară şi Incinta Sacră. Zidul incintei militare, închizând o suprafaţă de 2,7 hectare, a fost construit în două etape. Partea de vest este dacică, fiind construită în stilul "murus dacicus". Partea estică este construită în pripă, conţinând în structura sa elemente aduse din Sanctuarele distruse.
Pornind de la poarta de vest, drumul pavat ne conduce către Incinta Sacră, în care există 8 sanctuare de două tipuri: patrulatere şi circulare. Construcţia lor este datată între perioadele celor mai mari regi daci, Burebista şi Decebalus. Dacă în perioada lui Burebista piatra de construcţie este calcarul fasonat, adus de la Măgura Călanului, în perioada lui Decebalus găsim blocurile de andezit, extrase din cariera de la Măgura Călanului şi Deva. Este cert că aranjarea pietrelor, numărul lor, orientarea geografică şi mărimea lor, nu sunt întâmplătoare. O concluzie cu privire la modul de folosire al sanctuarelor nu poate fi trasă, atâta timp cât cercetările din zonă au atins doar 3-5% din întregul areal al Dealului Gradiştei.
( Informaţii din ghidul "Sarmisegetusa - inima Daciei" )
LEGILE LUI ZAMOLXE ( Remer Ra – Editura Deceneu, 2009 )
Cetatea Costeşti - poate fi identificată ca prima cetate de scaun a regatului dac, întregit şi condus aproape patru decenii de Burebista. Strategic amplasată, oferea un control total asupra tuturor direcţiilor de acces. După un urcuş domol, se ajunge la o intrare, o breşă într-un val de pământ. Acest val de pământ înconjoară o parte bună din cetate. Este o fortificaţie ridicată în pripă de către daci, în preajma celui de-al doilea război de cotropire. În incinta cetăţii, de o parte şi alta, se găsesc două turnuri de observaţie, cu vizibilitate spre sud-est şi sud-vest. Cele două turnuri locuinţă, aflate pe culmea cetăţii, sunt cele mai bine conservate, fiind construite în stilul "murus dacicus", din blocuri de calcar fasonate şi legate între ele prin cozi de rândunică, în care erau încastrate bârne. Turnurile aveau şi o infrastructură de lemn, cu un etaj sau două, care ajungeau la 6 metri înalţime. Cetatea era o reşedinţă princiar- administrativă şi nu una militară, fapt întărit şi de absenţa unor fortificaţii militare iniţiale, din blocuri de calcar. Lângă primul turn locuinţă se găseşte o scară monumentală, din blocuri de calcar, având pe lateral un şanţ de drenare a apei. Pe direcţia nord-est este situat complexul de sanctuare, pe terare inferioare turnurilor locuinţă. Sanctuarul de nord este cel mai spectaculos şi mai bine conservat, fiind format din tamburi de calcar, aşezaţi pe 4 randuri, câte 12 pe fiecare rând. A fost distrus de daci, înaintea războiului de la 105 e.n.
Cetatea Blidaru - relativ greu accesibilă, cu un caracter preponderent militar, este considerată drept cea mai solidă fortificaţie defensivă dintre toate cetăţile din Munţii Oraştiei. Zidurile înconjoară o incintă spaţioasă, organizată în două faze. Pe latura sud-estică a fortificaţiei, se evidenţiază fundaţiile unor cazemate ale garnizoanei. Fortificată din toate părţile, cu ziduri din piatră din calcar, cetatea era străjuită, pe versantul nordic, de turnuri de observaţie. În apropierea cetăţii, în afara zidurilor, există urmele unui sanctuar, ceea ce indică locuirea extra muros. Pe versantul nord-vestic s-a descoperit o cisternă, un bazin de colectare a apei menajere din cetate, apa necesară traiului fiind adusă din apropiere, prin conducte de ceramică.
Cetatea Piatra Roşie - misterioasă şi plină de farmec, această cetate specială ştie să-şi ascundă încă secretele. Aşezată pe un pisc stâncos, cu pante extrem de abrupte, imposibil de cucerit, cetatea are toate atuurile unei reşedinţe princiare. Nu este exclus ca acesta să fi fost salaşul regelui erou Decebalus. Drumul pavat, nerestaurat, este de o frumuseţe şi o tehnică ce întrec cu mult chiar şi Sarmisegetusa Regia. Turnurile locuinţă dominau platoul dăltuit în piatră de către daci. Vizibilitatea era perfectă către Valea Streiului şi Munţii Retezat. Aici au fost descoperite scuturi care au imprimate pe ele o heraldică bizară, cu inorogi, tauri, lei sau lebede.
Sarmisegetusa Regia - situată la capătul unei văi strâmte, lungă de peste 20 de kilometri, păzită de o parte şi alta de cetăţi şi turnuri de apărare, capitala Daciei se dezvăluie misterioasă, în toată splendoarea ei. Este cea mai solidă dovadă a unei civilizaţii dacice înfloritoare. Dealul Gradiştea are peste 200 de terase antropogene, dăltuite în coasta muntelui. Fiecare terasă are propriul sistem de captare şi de drenare a apei, dovadă a unei civilizaţii urbane şi a unei populaţii numeroase. Există patru zone care compun strălucitoarea aşezare: locuirea civilă, în partea dreaptă a drumului; incinta militară, înconjurată de un zid de 730 metri lungime; Incinta Sacră, cu sanctuarele sale misterioase; zona atelierelor, spre nord, în care funcţionau atelierele de tâmplărie, fierărie, sticlărie, bijuterie etc. Dintre toate zonele, conservate parţial şi vizibile sunt doar incinta militară şi Incinta Sacră. Zidul incintei militare, închizând o suprafaţă de 2,7 hectare, a fost construit în două etape. Partea de vest este dacică, fiind construită în stilul "murus dacicus". Partea estică este construită în pripă, conţinând în structura sa elemente aduse din Sanctuarele distruse.
Pornind de la poarta de vest, drumul pavat ne conduce către Incinta Sacră, în care există 8 sanctuare de două tipuri: patrulatere şi circulare. Construcţia lor este datată între perioadele celor mai mari regi daci, Burebista şi Decebalus. Dacă în perioada lui Burebista piatra de construcţie este calcarul fasonat, adus de la Măgura Călanului, în perioada lui Decebalus găsim blocurile de andezit, extrase din cariera de la Măgura Călanului şi Deva. Este cert că aranjarea pietrelor, numărul lor, orientarea geografică şi mărimea lor, nu sunt întâmplătoare. O concluzie cu privire la modul de folosire al sanctuarelor nu poate fi trasă, atâta timp cât cercetările din zonă au atins doar 3-5% din întregul areal al Dealului Gradiştei.
( Informaţii din ghidul "Sarmisegetusa - inima Daciei" )
LEGILE LUI ZAMOLXE ( Remer Ra – Editura Deceneu, 2009 )
1. Dincolo de curgerea timpului şi de cugetarea zeilor, este Focul cel Viu şi Vesnic, din care vin toate şi prin care fiinţează toate cele ce sunt. Totul şi nimicul sunt suflarea Sa, golul şi plinul sunt mâinile Sale, mişcarea sunt picioarele Sale, nicăieri şi peste tot este mijlocul Său, iar chipul Său este lumina. Nimic nu este făptuit fără de lumină şi tot ce vine din lumină prinde viaţă şi ia făptură.
2. Precum fulgerul aduce lumina şi din lumină tunetul şi focul ce se revarsă , aşa este şi gândul omului, el trece în vorba omului şi apoi în fapta sa. Deci, ia aminte la asta, căci până la focul ce arde trebuie să fie o lumină şi un tunet. Lumina omului este gândul său şi aceasta este averea sa cea mai de preţ. Lumina prinde putere prin cuvânt, iar voinţa omului aprinde focul prin care se făptuiesc toate cele ce sunt în jurul său.
3. Fii ca muntele cel semet şi ridică a ta lumină mai presus de cele ce te înconjoară. Nu uita că aceiaşi paşi îi faci în vârful muntelui ca şi în josul său, acelaşi aer este sus ca şi jos, la fel creşte copacul în vârf de munte ca şi în josul său, la fel luminează soarele piscul cel semet ca şi pamântul cel neted.
4. Fii cumpătat ca pământul şi nu vei duce lipsă de nimic. Creanga prea plină de rod este mai repede frântă de vânt, sământa prea adâncă nu răzbate şi prea multă apă îi stinge suflarea.
5. Ia aminte la copacul cel falnic, cu cât este mai înalt, cu atât rădăcinile sale sunt mai adânci în pământ, căci din pământ îsi trage tăria, nu uita asta. Cu cât te ridici mai mult, cu atât trebuie să cobori mai mult, căci măsura ridicării este aceeaşi cu măsura coborârii.
6. Puterea omului începe cu vorba nerostită, ea este asemeni seminţei care încolţeşte, nici nu se vede când prinde suflare de viaţă. Lumina seminţei este cea care o ridică, pământul este cel ce-i dă hrana, apa îi dă vigoarea, iar răbdarea o îmbracă cu tărie.
7. Priveşte râul şi ia aminte la învătătura sa. La început este doar un firicel de apă, dar creşte tot mai mare, căci vine de la ce este mai mare, şi lucrurile aşa trebuiesc împlinite, prin firea lor. Asemenea este şi gândul cel bun şi drept rânduit, el îşi face loc printre pietre şi stânci, nu ţine seama de nimic, îşi urmează drumul şi nimic nu-i stă în cale. Apă cu apă se adună, iar împreună puterea este şi mai mare.
8. Ia seama de taina aceasta şi nu o uita, acel firicel de apă ştie unde va ajunge, căci una este cu pământul şi toate cele ce-i vin în cale nu îl pot opri până la sfârşit. Astfel să iei seama la gândul tău unde trebuie să ajungă şi vei vedea că nimic nu stă în calea sa . Să-ţi fie gândul limpede până la sfârşit; multe se vor ivi în calea sa, căci firea lucrurilor din jur este mişcătoare asemeni apelor. Apă cu apă se întâlnesc, pământ cu pământ şi munte cu munte.
9. Ia seama la gândul cel rău, fereşte-te de el ca de fulger, lasă-l să se ducă precum a venit, căci te-ndeamnă la lucruri nefireşti. Fereşte-te de vorbele deşarte şi de neadevăr; sunt ca pulberea câmpului ce-ţi acoperă ochii, ca plasa păianjenului pentru mintea şi sufletul tău. Ele te îndeamnă la trufie, înselăciune, hoţie şi vărsare de sânge, iar roadele lor sunt ruşinea, neputinţa, sărăcia, boala, amărăciunea şi moartea.
10. Nu judeca oamenii după greutatea lor, după puterea lor, după averea lor, după frumuseţea lor sau după râvna lor, căci şi unul şi altul a lăsat din ceva pentru a creşte în altceva. Cel bogat este sărac în linişte, cel tare este slab pentru altul şi cel slab are tăria lui ascunsă. Cum firea lucrurilor este mişcătoare, asemeni este şi omul. Ce dă valoare unei unelte, trebuinţa sau frumuseţea ? Duce un om mai mult decât boul ? E mai bogat vreunul ca pământul ? Doar cunoaşterea şi înţelepciunea îl ridică pe om peste dobitoace. Şi degeaba ai cunoaştere dacă ea nu este lămurită de vreme.
11. Fierul înroşit a fost rece şi se va răci iarăşi; vasul a fost pământ şi va fi iarăşi pământ; pământul ce-a fost sterp acum este pământ roditor şi se va stârpi iarăşi peste vremi. Râvna omului face schimbătoare toate acestea. Dar râvna îi întoarce bucuria în tristeţe şi liniştea în nelinişte. Fierul şi focul ajută omul, dar îl şi vatămă. Şi aceeaşi râvnă îl îndeamnă a merge pe cărări neştiute şi nebătute de ceilalti dinaintea lui. Tot râvna îl îndeamnă la strângere de averi, la mărirea puterii şi a se măsura cu alţii. Fereşte-te de a te măsura cu altul, căci trufia de aici se naşte; ea te va coborî mai jos de dobitoace şi te va despărţi de fratele şi de vlăstarul tău.
12. Neînţeleptul este mânat de râvnă, dar înteleptul încalecă râvna. Neînţeleptul suferă când râvna îl duce la pierdere şi la cădere, dar înţeleptul întotdeauna găseşte câştigul în pierdere şi înălţarea în cădere.
13. Trufia răceşte iubirea inimii şi o face în duşmănie şi nu există dobitoc mai josnic decât omul care nu mai are iubire în inima sa. Căci iubirea este cea dintâi putere şi chipul ei este lumina. Ia seama ca nu cumva gândul tău să se împresoare cu trufia , căci mai jos de dobitoace vei ajunge.
14. Gândul bun şi vorba înţeleaptă îţi pot potoli necazul, îţi pot răcori inima, dar nu te vindecă, pentru că omul suferă după cum trufia a crescut în el, căci suferinţa este umbra trufiei.
15. Nu îţi lega sufletul de nimic lumesc, de lucruri, de dobitoace, de argint sau aur, căci ele aşa cum vin, aşa pleacă. După orice zi vine şi noaptea, şi după iarnă vine primăvara, căci aşa este rânduit şi aşa este firea lucrurilor. Toate cele ce se văd, se nasc, cresc si apoi se întorc de unde au plecat. Doar firea lucrurilor rămâne pururi, iar aceasta are nenumărate şi nesfârşite ramuri, şi asemenea izvoarelor minţii şi sufletului tău, ele nu se arată la vedere. Căci o suflare şi un foc fac să crească toate cele ce cresc – ierburi, copaci, dobitoace şi oameni – şi din aceeaşi vatră vin şi către aceeaşi vatră se întorc, şi vatra aceasta este pururea.
16. Precum copacul cel falnic creşte lângă cel mic fără a-i face rău, aşa să fiţi între voi, cel mare să nu lovească pe cel mic şi nici să-i amărască sufletul, căci va avea datorie mare de dat, la fel ca şi hoţul. Aruncă un lemn pe râu şi mai multe vor veni din susul său către tine. Adu-i mulţumire semenului tău, adu-i lumină pe chip şi în suflet, iar toate acestea le vei găsi mai târziu înflorite în inima ta.
17. Nu lua cu siluire şi nici cu vorbe amăgitoare ceea ce nu este al tău, căci cel ce priveşte prin ochii tăi este acelaşi cu cel ce priveşte prin ochii celuilalt. Ia seama la taina aceasta.
18. Nu grăbi nicio lucrare căci trasul de ramuri loveşte înapoi. Fructul copt este uşor de luat, cel necopt este greu de luat şi gustul e neplăcut. Nu te grăbi deci să aduni ce este înainte de vreme, căci îţi va amărî sufletul. Cum creşte cadrul, aşa creşte şi stinghia şi cum creşte roata aşa creşte şi spita.
19. Rămâi mereu în răcoarea sufletului tău, dar dacă mânia se aprinde în tine, ia seama ca nu cumva să treacă de vorba ta. Mânia vine din teamă şi nu a locuit dintru început în inima ta; dacă nu creşte prin trufie, ea se întoarce de unde a plecat. Trufia închide poarta înţelepciunii, iar cel trufas se pune singur lângă dobitoace. Înţelepciunea este mai preţuită decât toate cele ce se văd cu ochii, ea este aurul minţii şi sufletului tău şi este rodul cunoaşterii udată de vreme.
20. Nu-ţi amărî sufletul când simţi durerea şi neputinţa, ci mai degrabă caută să te foloseşti de ele pentru îndreptare , căci în rod ai şi sământa. Nu se poate ca o sămânţă bună să dea rod rău. Lăcomia întotdeauna duce la pierdere, furtul întotdeauna duce la boală, gândurile sterpe întotdeauna duc spre rătăcire, mânia întotdeauna loveşte înapoi, răutatea şi neadevărul întotdeauna aduc neputinţa , trufia întotdeauna aduce suferinţă.
21. Mergi la izvor când sufletul ţi-e aprins, scormoneşte în apa limpede şi aşteaptă până ce devine iarăşi curată. Aşa se va duce şi aprinderea sufletului tău, precum tulburarea aceea.
22. Ia bine seama la taina seminţei. Asemeni ei este gândul tău, şi cum sămânţa nu se poate fără coajă, aşa este şi gândul cel rodnic al omului. Coaja gândului rodnic este voinţa, iar fără voinţă, gândul se usucă şi nu foloseşte la nimic. Dar puterea este în răbdarea seminţei, iar voinţa şi răbdarea fac mlădiţa firavă să răzbată pământul tare.
23. În vremea lucrului tău, înveseleşte-ţi inima la vederea lucrării tale înainte de terminarea ei, căci precum fructul îşi anunţă venirea cu o floare, tot aşa fapta omului este văzută de cel cu mintea şi simţirea limpede, înainte de a fi terminată.
24. Ia bine seama la cauza omului sărac, dar şi la cauza omului grabnic avut, căci nici una nici alta nu sunt fireşti. Omul sărac are multe gânduri deşarte şi le schimbă de la o zi la alta, vorbeşte mult şi lenea i-a învelit braţele şi picioarele. Cel grabnic avut ori e hoţ şi înşelător, ori vede mai bine necazul altuia şi caută a-l amăgi, de acolo îşi trage grabnica avuţie.
25. Fii blând şi răbdător cu cei de lângă tine, căci aşa cum te porţi tu cu ei, aşa se poartă şi alţii cu tine, căci simţirea lui este la fel cu simţirea ta, din aceeaşi suflare este şi simţirea lui, iar lumina ce se vede prin ochii lui este din aceeaşi lumină cu cea care se vede prin ochii tăi.
26. Unde este tăria omului acolo îi este şi slăbiciunea , ceea ce-l ridică îl şi coboară; rămâi în limpezimea minţii şi simţirii tale şi vei vedea toate acestea. Cel mic este deasupra celui mare, cel uşor este deasupra celui greu, cel slab este deasupra celui tare, cel blând este deasupra celui aprig. Limpede să-ţi fie mintea şi simţirea, şi ia seamă de toate acestea.
27. Tăria muntelui vine din răbdarea sa, din linistea sa, stânca îi este numai învelitoare. Dar tăria lui este încercată de vânt, de apa cea lină. Ia-ţi puterea din răbdare şi din linişte şi foloseşte-te de ea prin limpezimea gândului tău, căci nu tulburarea izvorului roade stânca, ci limpezimea sa.
28. Lucrarea făcută din teamă nu are viaţă lungă şi tăria ei este asemeni unei revărsări de ape care ţine puţin. Asa este şi cu tulburarea oamenilor, ea vine de-afară, dar este chemată de teama lor, însă teama vine prin necunoaştere, iar necunoaşterea prinde putere prin neadevăr, lene şi trufie.
29. Soarbe cunoaşterea de la cei cu barba albă şi neroşită de vin şi lasă vremea să o îmbrace cu înţelepciune. Nu privi la trupul lor slăbit şi gârbovit, căci toate acestea sunt plata lor pentru cunoaşterea lucrurilor şi creşterea înţelepciunii.
30. Multumeşte pământului pentru toate cele ce-ţi oferă, multumeşte cerului pentru ploaia care îţi hrăneşte pământul, multumeşte soarelui pentru căldura şi lumina casei tale şi a pământului tău, multumeşte lunii pentru liniştea somnului tău, multumeşte stelelor că veghează asupra somnului tău, multumeşte muntelui pentru poveţele şi fierul ce-l iei din el, multumeşte pădurii pentru tot ce iei de acolo, multumeşte izvorului pentru apa ce-o bei, multumeşte copacului pentru lucrările ce-ţi arată, multumeşte omului bun ce-ţi aduce bucurie şi zâmbet pe chip.
31. Precum iarba bună creşte cu iarba rea, aşa sunt şi oamenii, dar ţine seama că purtarea lor cea rea este semănată şi crescută din teamă şi neputinţe, iar trufia este învelitoarea lor. Nu certa purtarea lor şi nu căuta a-i îndrepta din vorbe şi mustrare, căci apăsarea pe rană nu o vindecă. Oare iarba aceea este rea doar pentru că este amară pântecului tău ? Aşa este şi cu omul, de vei vrea să-l îndrepţi, adu-i pentru început gândul şi simţirea la ce este plăcut atât omului bun, cât şi omului rău. Unul vede roata plecând, iar altul vede aceeaşi roată venind. Cine vede mai bine ?
32. Doar cel înţelepţit poate vedea limpezimea şi liniştea din mintea şi sufletul celui tulburat, căci cel înţelepţit a fost odată şi el la fel ca şi cel tulburat şi roadele amare l-au făcut să ţină seama de alcătuirea fiinţei sale. A fugit de roadele sale amare în vârful muntelui şi acolo nu a scăpat de ele, a fugit în mijlocul pădurii şi iată că roadele erau cu el, apoi a privit în lăuntrul său şi iată că roadele sale amare aveau rădăcini în mintea şi simţirea poftelor sale.
33. Este o floare mai frumoasă ca cealaltă ? Este un izvor mai limpede decât altul ? Este un fir de iarbă mai presus de un altul ? Fiecare are tăria, frumuseţea şi priceperea lui. Este în firea lucrurilor ca pădurea să aibă felurite soiuri de copaci, de iarbă, de flori şi dobitoace. Nu seamănă un deget cu altul de la aceeaşi mână, dar este nevoie de toate pentru a bate fierul. Este mărul mai înţelept decât prunul sau părul ? Este mâna stângă mai bună ca dreapta ? Altfel vede ochiul stâng de cel drept ? Cele de sus îşi au rostul lor şi cele de jos îşi au rostul lor, cele mari îşi au rostul lor şi cele mici îşi au rostul lor, cele repezi îşi au rostul lor şi cele încete îşi au rostul lor, cele ce au fost şi-au avut rostul lor şi cele ce vin îşi vor avea rostul lor.
34. Neputinţa vine după răutate şi neadevăr, căci ceea ce dai aceea primeşti, ceea ce semeni aceea culegi, dar ia seama că lumina sufletului tău şi al celui de lângă tine are aceeaşi vatră şi rămâne fără umbră. Vezi ce tulbură necontenit izvoarele minţii şi sufletului aproapelui tău. Adu-i liniştea în suflet şi limpezimea în minte şi bătrâneţile tale vor fi ca pomul copt, oasele şi tăria ta nu vor slăbi şi te vei întoarce de unde ai venit, sătul de căldura urmaşilor tăi.
35. Întotdeauna va fi cineva dedesubtul tău şi întotdeauna va fi cineva deasupra ta. La cele ce sunt dedesubtul tău să te uiţi cu iubire şi nu cu trufie căci acolo îţi sunt rădăcinile, iar la cele ce sunt deasupra ta să te uiţi cu privirea de prunc şi fără teamă.
36. Cele tari, cele slabe şi cele nevăzute sunt cele ce alcătuiesc lumea şi toate acestea le găsesti în om şi toate alcătuiesc un întreg. Nu este nimic care să fie afară şi să nu fie şi înăuntru. Ia seama la toate acestea când îţi apleci privirea înăuntrul tău şi vei găsi toată întelepciunea zeilor ascunsă în nevăzutul fiinţei tale. Zeii au luat seama înaintea omului de această întelepciune şi asta i-a adus mai aproape de Focul cel Viu si Veşnic.
37. Ia aminte că bătaia inimii, curgerea sângelui prin vine, vindecarea rănilor, frumuseţea ochilor şi minunăţia alcătuirii trupului sunt făcute prin puterea şi suflarea Focului cel Viu şi Veşnic care este în fiecare şi al cărui chip se arată în lumină. Dar nu uita că trupul este doar o fărâmă din puţinul care se vede…
38. Curăţenia trupului şi desfătarea sa prin simţuri te pune doar puţin mai sus de dobitoace, căci nu un sunet plăcut te ridică, nici o duioasă atingere, nici un gust plăcut, nici o mireasmă îmbătătoare şi nici o bucurie a ochilor. Căci unde este căldura, apare şi frigul, unde este dulcele apare şi amarul, unde este plăcutul apare şi neplăcutul, unde este mireasma apare şi duhoarea, iar unde este râs şi plânsul pândeste.
39. Iată dar calea de început : cumpătarea în toate cele ce faci, ascultarea de bătrâni şi de cei înţelepţi, hărnicia, mulţumirea cu ceea ce ai, ferirea de neadevăr şi de vorbele deşarte, ferirea de ceartă şi de mânie, buna purtare între semeni. Dimineaţa să te trezeşti cu ele, ziua să le porţi mereu în minte, seara să le ai cu tine în somn şi astfel supărarea, lipsa, amărăciunea, neputinta, boala şi răutatea altora nu se vor atinge de tine.
40. Dincolo de acestea se află iubirea, vointa, curajul, răbdarea, modestia şi ele ridică omul cu adevărat. Acestea sunt cele ce te apropie de Focul cel Vesnic şi, prin ele, calea ta urmează calea zeilor, dar îngroparea lor te aruncă mai jos de dobitoace. Doar prin ele primeşti adevărata cunoaştere şi înţelepciune, adevărata putere, adevărata bucurie, adevărata bogătie, rodnica şi trainica lucrare.
41. Dar iată că unde este iubirea poate apărea şi ura, unde este voinţa poate apărea şi delăsarea, unde este curajul poate apărea şi frica, unde este răbdarea, poate apărea şi graba şi unde este modestia poate apărea şi trufia. Căci mişcătoare sunt şi cele ce se văd şi cele ce nu se văd din fiinţa omului. Dar toate acestea sunt ale celui ce simte, iar peste el se află cel ce gândeşte şi acesta este cel ce vede mişcarea în nemişcare, este cel care dincolo de toate aceste virtuţi se desfată în cunoaşterea şi liniştea ce întrece orice bucurie, iar atenţia, echilibrul şi limpezimea sunt uneltele sale.
42. Cel tulburat vede binele ca bine şi răul ca rău, este atras de una şi fuge de cealaltă, dar înţeleptul vede şi frumosul şi urâtul, simte şi frigul şi căldura, şi fineţea şi asprimea, aude şi plăcutul şi neplăcutul, gustă şi dulcele şi amarul, simte şi mireasma şi duhoarea şi nu face judecată între ele. El vede desluşit că firea lucrurilor este în toate, căci frumosul din urât se trage şi urâtul din frumos, dulcele a fost amar la început şi se va face iarăşi amar, plăcutul se naşte din neplăcut şi neplăcutul din plăcut. Şi toate acestea luminează sufletul înţeleptului pentru că cele bune şi plăcute hrănesc şi bucură trupul şi simţurile sale, iar cele neplăcute neînţeleptului hrănesc mintea şi înţelepciunea sa, căci vede înnoirea lucrurilor şi seminţele viitoarelor bucurii.
43. Nu este uşoară cărarea zeilor, dar nu uita nici o clipă că omul poate cuprinde în iubirea sa mai mult decât poate cuprinde în ura sa, căldura se ridică mai mult decât poate coborî frigul, cel ce este deasupra vede mai multe decât cel ce este dedesupt, uşorul se întinde mai mult decât se întinde greul, lumina răzbate mai mult decât poate răzbate întunericul, puterea care uneşte este mai mare decât puterea care desparte.
44. Lungul şi scurtul au acelaşi mijloc; cercul mic şi cercul mare, globul mic şi globul mare pe acelaşi punct se sprijină; nevăzutul şi văzutul acelaşi loc ocupă; toate cele mari stau ascunse în cele mici, iar aici este o mare taină a firii; mare printre înţelepţi este cel ce o pricepe.
45. Înţeleptul uneşte pe cel ce vede cu cel ce gândeste, cel ce simte cu cel ce face, dar neînţeletul îi desparte. Deschide-ţi bine ochii, căci cel ce face, cel ce simte şi cel ce gândeşte sunt asemeni norilor care vin şi pleacă, dar cel ce vede prin ochii tăi este veşnic şi lumina sa este fără umbră. El este dincolo de viată şi moarte, dincolo de bine şi rău, dincolo de frumos şi urât, dincolo de curgerea timpului.
MIRCEA CEL BĂTRÂN
Şi-a început domnia la 23 septembrie 1386. Primul document păstrat de la Mircea cel Bătrân este din 27 iunie 1387 şi face referire la ,,sfântrăposatul fratele domniei mele, Io dan voievoi".
Mircea, singurul domn român care nu a încheiat nici o legătură vasalică, ci doar tratate la nivel de egalitate cu puterile vecine, care din 1388 a oprit şi-a deviat la Dunărea de Jos săgeata direcţiei principale de atac a turcilor, hotărând astfel de la început sensul evoluţiei ulterioare a raporturilor româno-otomane, nu şi-a întrerupt niciodată lunga domnie de peste trei decenii, una dintre cele mai însemnate din istoria românilor...
A fost înmormântat în ctitoria sa, biserica mânăstirii Cozia, în partea de sud a pronaosului, într-un sarcofag de piatră, scobit în forma trupului omenesc, după moda apuseană, având deasupra o lespede capac dăltuită în forma a trei trunchiuri de piramidă, aşezate în trepte...
La 1917, în vremea primului război mondial şi a ocupaţiei germane, mormântul a fost profanat şi lespedea care îl acoperea a fost distrusă. Abia la 15 mai 1938, din iniţiativa Comisiunii Monumentelor Istorice şi cu participarea Episcopiei Râmnicului, au fost reînhumate osemintele lui Mircea cel Bătrân, aşezându-se deasupra o copie după prima lespede tombală, pe care se citeşte: ,,Aici odihnesc rămăşiţele lui Mircea Domnul Ţării Româneşti, adormit în anul 1481".
(Constantin Rezachevici - Cronologia Domnilor din Ţara Românească şi Moldova)
VLAD ȚEPEȘ
Fiul mijlociu, legitim, al lui Vlad Dracul și al unei fiice a lui Alexandru cel Bun, și-a însoțit mereu tatăl până în vremea primei domnii a acestuia. În 1442 este adus ca ostatic, împreună cu fratele său mai mic, Radu (cel Frumos), la curtea lui Murat II, în schimbul eliberării lui Vlad Dracul din închisoarea Galipoli, după care sultanul îi trimite pe cei doi frați în cetatea Nimfeon, în răsăritul Asiei Mici, ordonând să fie păziți cu grijă.
Murat II a trimis pe Vlad (Țepeș) ,,în Țara Românească spre a domni în locul tatălui său, cu înțelegerea ca în fiecare al să vie la dânsul, ca să i se înfățișeze și să dea tributul la fel cum dăduse și tatăl său". O relatare de la Constantinopol din 7 decembrie 1448 și unele izvoare narative turcești confirmă instalarea lui Vlad (Țepeș) cu ajutor turcesc în Țara Românească, în cadrul primei sale domnii.
La 31 octombrie 1448 Vlad (Țepeș) se afla instalat ca domn la Tîrgoviște, anunțând pe brașoveni că nu se va deplasa de aici și că va face o ,,pace bună" cu Ioan de Hunedoara, dacă acesta se va întoarce din războiul antiotoman.
Prima domnie a lui Vlad (Țepeș) s-a încheiat după 31 octombrie, foarte probabil în prima jumătate a lui noiembrie 1448. Alungat de Vladislav II, Vlad (Țepeș) s-a refugiat în Moldova, la Petru III, cu care se înrudea foarte probabil pe parte maternă, rămânând aici până după moartea lui Bogdan II (15 octombrie 1451), după care, împreună cu Ștefan (cel Mare), trece în Transilvania, sub protecția lui Ioan de Hunedoara, pregătind înainte de 6 februarie 1452 organizarea unei expediții împotriva lui Vladislav II.
Expediția pentru îndepărtarea lui Vladislav II, în condiții altfel necunoscute, despre care însuși Țepeș spune că și-a redobândit stăpânirea sa doar cu ajutorul lui Dumnezeu, fără sprijinul altora, a avut loc după 15 aprilie și înainte de 3 iulie 1456.
De la începutul lui octombrie până la începutul lui noiembrie 1462, Vlad Țepeș a petrecut peste cinci săptămâni la Sibiu și apoi la Brașov, discutând cu regele Matiaș Corvin, care ajunsese în sudul Transilvaniei în a doua jumătate a lunii septembrie 1462.
Matiaș Corvin a folosit acuzele aduse de sași lui Vlad Țepeș pentru a justifica în fața Europei faptul că nu l-a ajutat de Vlad.
Planul arestării lui Vlad Țepeș a fost conceput de Matiaș Corvin în urma armistițiului său cu Poarta, domnul fiind capturat pe drumul de întoarcere, la cetatea de hotar Piatra Craiului. A doua domnie a lui Vlad Țepeș s-a încheiat înainte de 26 noiembrie 1462.
După luarea sa în captivitate, Vlad Țepeș a fost dus de către Matiaș Corvin la Alba Iulia, unde a avut loc o anchetă, apoi de aici la Buda și, în cele din urmă, la Vișegrad, unde a fost găzduit în fosta reședință regală, vreme de 12 ani, de la sfârșitul lui 1462 până la 1474 sau 1475, când i s-a dat o locuință la Pesta.
Înainte de 25 iunie 1475, Vlad Țepeș a fost investit de Matiaș Corvin ca voievod al Țării Românești, spre satisfacția lui Ștefan cel Mare, care îi ceruse regelui aceasta.
La 7 octombrie 1476 Vlad Țepeș se afla la Brașov, acordând un privilegiu comercial brașovenilor și bârsenilor. La 8 noiembrie 1476 Vlad era deja instalat ca domn la Târgoviște, după răsturnarea lui Basarab Laiotă, care fugise la turci. Ceremonia de înscăunare a lui Vlad Țepeș s-a petrecut la 26 noiembrie 1476.
Basarab cel Bătrân Laiotă s-a întors curând cu ajutoare turcești, surprinzându-l pe Vlad lipsit de ajutorul boierilor, după retragerea armatelor maghiară și moldoveană, ucigându-i 4.000 de oameni și garda de moldoveni. Vlad Țepeș a fost ucis de un complot al boierilor partizani ai lui Basarab Laiotă. Capul tăiat i-a fost trimis la Poartă. Moartea lui a survenit în ianuarie 1477(?!). Nu se știe unde a fost înmormântat de către rivalul său învingător. Este sigur: capul i-a fost trimis sultanului la Constantinopol.
(Constantin Rezachevici - Cronologia Domnilor din Ţara Românească şi Moldova)
MIHAI VITEAZUL
Fiu nelegitim al lui Pătrașcu cel Bun, despre care în a doua jumătate a secolului XVI se spunea că ,,avea de obicei zece sau douăsprezece concubine", Mihai s-a născut după otrăvirea tatălui său la 24 decembrie 1557. În interior, în vremea sa, nici măcar inamicii nu i-au contestat originea domnească, pe care Mihai Viteazul și-a afirmat-o cu tărie întreaga viață, la 3/13 aprilie 1594 referindu-se și la fratele său Petru Cercel, alături de care a fost nu întâmplător pictat din porunca fraților Buzești în biserica mănăstirii Căluiu.
Mihai Viteazul și-a cumpărat ca boier satele dintre Caracal și Dunăre, în fostul județ Romanați, în vecinătatea celor de zestre ale soției sale, însumând numai aici peste 80.000 de hectare. Mihai Viteazul a fost cel dintâi boier din Țara Românească care și-a alcătuit domeniul boieresc, format din 44 de sate și părți, plătind în total uriașa sumă de 1.515.700 de aspri, între altele prin cumpărarea a 28 de sate libere. Pornind de la această bază materială, la care ca domn a mai adăugat prin cumpărare 151 de sate și părți, Mihai Viteazul a putut participa...la competiția financiară pentru ocuparea scaunului Țării Românești din august - septembrie 1593.
Sprijinul politic i-a venit din partea vărului său dinspre mamă, Andronic Cantacuzino, ruda sa recunoscută ca atare de către contemporani.
Investirea oficială (teșrif) și numirea (tevcih) ,,banului Mihai care a devenit noul voievod al vilaietului Țării Românești" a avut loc la 2/12 septembrie 1593, la Constantinopol, în marele divan împărătesc înaintea vizirilor. Diploma oficială de numire (berat)...i-a fost adusă însă abia peste cinci luni.
Domnia lui Mihai Viteazul, fără îndoială cea mai bine cunoscută din întreg Evul Mediu românesc, a fost focalizată de regulă asupra a două aspecte într-adevăr esențiale, dar care nu explică cu adevărat întru totul complexa sa desfășurare politică și militară și mai cu seamă căderea lui Mihai Viteazul: problema relațiilor cu turcii și cea a legăturilor cu imperialii, pe fundalul războiului antiotoman al Ligii Creștine (1593-1606).
Mihai Viteazul se intitulează la 24 iulie/3 august 1600: ,,voievod al Țării Românești și Moldovei, consilier al Sacrei sale Maiestăți Cezaree și locțiilor pentru Transilvania". Sfârșitul stăpânirii lui Mihai Viteazul în Transilvania a fost legat de răscoala împotriva sa a nobilimii maghiare...Duminică 9/19 august 1601, neputând fi atras și arestat în tabăra lui Basta și nici oprit din drum, Mihai Viteazul a fost asasinat în cadrul operațiunii militare plănuite de comandantul imperial, pe neașteptate, prin înșelăciune, chipurile la opoziția sa la arestare, de ofițerul valon Iacob de Beauri, care a înfipt în el vârful harebaldei, lovitură care i-a pricinuit moartea. Capul i-a fost retezat de un căpitan de pedestrași nemți...inscripția micii lespezi pusă ulterior deasupra capului lui Mihai, îngropat de Turturea paharnicul, în pronaosul bisericii mănăstirea Dealu, de Radu Buzescu și jupâneasa sa Preda...afirmă fără echivoc că ,,cinstitul trup zace în cănpii Tordei".
(Constantin Rezachevici - Cronologia Domnilor din Ţara Românească şi Moldova)
2. Precum fulgerul aduce lumina şi din lumină tunetul şi focul ce se revarsă , aşa este şi gândul omului, el trece în vorba omului şi apoi în fapta sa. Deci, ia aminte la asta, căci până la focul ce arde trebuie să fie o lumină şi un tunet. Lumina omului este gândul său şi aceasta este averea sa cea mai de preţ. Lumina prinde putere prin cuvânt, iar voinţa omului aprinde focul prin care se făptuiesc toate cele ce sunt în jurul său.
3. Fii ca muntele cel semet şi ridică a ta lumină mai presus de cele ce te înconjoară. Nu uita că aceiaşi paşi îi faci în vârful muntelui ca şi în josul său, acelaşi aer este sus ca şi jos, la fel creşte copacul în vârf de munte ca şi în josul său, la fel luminează soarele piscul cel semet ca şi pamântul cel neted.
4. Fii cumpătat ca pământul şi nu vei duce lipsă de nimic. Creanga prea plină de rod este mai repede frântă de vânt, sământa prea adâncă nu răzbate şi prea multă apă îi stinge suflarea.
5. Ia aminte la copacul cel falnic, cu cât este mai înalt, cu atât rădăcinile sale sunt mai adânci în pământ, căci din pământ îsi trage tăria, nu uita asta. Cu cât te ridici mai mult, cu atât trebuie să cobori mai mult, căci măsura ridicării este aceeaşi cu măsura coborârii.
6. Puterea omului începe cu vorba nerostită, ea este asemeni seminţei care încolţeşte, nici nu se vede când prinde suflare de viaţă. Lumina seminţei este cea care o ridică, pământul este cel ce-i dă hrana, apa îi dă vigoarea, iar răbdarea o îmbracă cu tărie.
7. Priveşte râul şi ia aminte la învătătura sa. La început este doar un firicel de apă, dar creşte tot mai mare, căci vine de la ce este mai mare, şi lucrurile aşa trebuiesc împlinite, prin firea lor. Asemenea este şi gândul cel bun şi drept rânduit, el îşi face loc printre pietre şi stânci, nu ţine seama de nimic, îşi urmează drumul şi nimic nu-i stă în cale. Apă cu apă se adună, iar împreună puterea este şi mai mare.
8. Ia seama de taina aceasta şi nu o uita, acel firicel de apă ştie unde va ajunge, căci una este cu pământul şi toate cele ce-i vin în cale nu îl pot opri până la sfârşit. Astfel să iei seama la gândul tău unde trebuie să ajungă şi vei vedea că nimic nu stă în calea sa . Să-ţi fie gândul limpede până la sfârşit; multe se vor ivi în calea sa, căci firea lucrurilor din jur este mişcătoare asemeni apelor. Apă cu apă se întâlnesc, pământ cu pământ şi munte cu munte.
9. Ia seama la gândul cel rău, fereşte-te de el ca de fulger, lasă-l să se ducă precum a venit, căci te-ndeamnă la lucruri nefireşti. Fereşte-te de vorbele deşarte şi de neadevăr; sunt ca pulberea câmpului ce-ţi acoperă ochii, ca plasa păianjenului pentru mintea şi sufletul tău. Ele te îndeamnă la trufie, înselăciune, hoţie şi vărsare de sânge, iar roadele lor sunt ruşinea, neputinţa, sărăcia, boala, amărăciunea şi moartea.
10. Nu judeca oamenii după greutatea lor, după puterea lor, după averea lor, după frumuseţea lor sau după râvna lor, căci şi unul şi altul a lăsat din ceva pentru a creşte în altceva. Cel bogat este sărac în linişte, cel tare este slab pentru altul şi cel slab are tăria lui ascunsă. Cum firea lucrurilor este mişcătoare, asemeni este şi omul. Ce dă valoare unei unelte, trebuinţa sau frumuseţea ? Duce un om mai mult decât boul ? E mai bogat vreunul ca pământul ? Doar cunoaşterea şi înţelepciunea îl ridică pe om peste dobitoace. Şi degeaba ai cunoaştere dacă ea nu este lămurită de vreme.
11. Fierul înroşit a fost rece şi se va răci iarăşi; vasul a fost pământ şi va fi iarăşi pământ; pământul ce-a fost sterp acum este pământ roditor şi se va stârpi iarăşi peste vremi. Râvna omului face schimbătoare toate acestea. Dar râvna îi întoarce bucuria în tristeţe şi liniştea în nelinişte. Fierul şi focul ajută omul, dar îl şi vatămă. Şi aceeaşi râvnă îl îndeamnă a merge pe cărări neştiute şi nebătute de ceilalti dinaintea lui. Tot râvna îl îndeamnă la strângere de averi, la mărirea puterii şi a se măsura cu alţii. Fereşte-te de a te măsura cu altul, căci trufia de aici se naşte; ea te va coborî mai jos de dobitoace şi te va despărţi de fratele şi de vlăstarul tău.
12. Neînţeleptul este mânat de râvnă, dar înteleptul încalecă râvna. Neînţeleptul suferă când râvna îl duce la pierdere şi la cădere, dar înţeleptul întotdeauna găseşte câştigul în pierdere şi înălţarea în cădere.
13. Trufia răceşte iubirea inimii şi o face în duşmănie şi nu există dobitoc mai josnic decât omul care nu mai are iubire în inima sa. Căci iubirea este cea dintâi putere şi chipul ei este lumina. Ia seama ca nu cumva gândul tău să se împresoare cu trufia , căci mai jos de dobitoace vei ajunge.
14. Gândul bun şi vorba înţeleaptă îţi pot potoli necazul, îţi pot răcori inima, dar nu te vindecă, pentru că omul suferă după cum trufia a crescut în el, căci suferinţa este umbra trufiei.
15. Nu îţi lega sufletul de nimic lumesc, de lucruri, de dobitoace, de argint sau aur, căci ele aşa cum vin, aşa pleacă. După orice zi vine şi noaptea, şi după iarnă vine primăvara, căci aşa este rânduit şi aşa este firea lucrurilor. Toate cele ce se văd, se nasc, cresc si apoi se întorc de unde au plecat. Doar firea lucrurilor rămâne pururi, iar aceasta are nenumărate şi nesfârşite ramuri, şi asemenea izvoarelor minţii şi sufletului tău, ele nu se arată la vedere. Căci o suflare şi un foc fac să crească toate cele ce cresc – ierburi, copaci, dobitoace şi oameni – şi din aceeaşi vatră vin şi către aceeaşi vatră se întorc, şi vatra aceasta este pururea.
16. Precum copacul cel falnic creşte lângă cel mic fără a-i face rău, aşa să fiţi între voi, cel mare să nu lovească pe cel mic şi nici să-i amărască sufletul, căci va avea datorie mare de dat, la fel ca şi hoţul. Aruncă un lemn pe râu şi mai multe vor veni din susul său către tine. Adu-i mulţumire semenului tău, adu-i lumină pe chip şi în suflet, iar toate acestea le vei găsi mai târziu înflorite în inima ta.
17. Nu lua cu siluire şi nici cu vorbe amăgitoare ceea ce nu este al tău, căci cel ce priveşte prin ochii tăi este acelaşi cu cel ce priveşte prin ochii celuilalt. Ia seama la taina aceasta.
18. Nu grăbi nicio lucrare căci trasul de ramuri loveşte înapoi. Fructul copt este uşor de luat, cel necopt este greu de luat şi gustul e neplăcut. Nu te grăbi deci să aduni ce este înainte de vreme, căci îţi va amărî sufletul. Cum creşte cadrul, aşa creşte şi stinghia şi cum creşte roata aşa creşte şi spita.
19. Rămâi mereu în răcoarea sufletului tău, dar dacă mânia se aprinde în tine, ia seama ca nu cumva să treacă de vorba ta. Mânia vine din teamă şi nu a locuit dintru început în inima ta; dacă nu creşte prin trufie, ea se întoarce de unde a plecat. Trufia închide poarta înţelepciunii, iar cel trufas se pune singur lângă dobitoace. Înţelepciunea este mai preţuită decât toate cele ce se văd cu ochii, ea este aurul minţii şi sufletului tău şi este rodul cunoaşterii udată de vreme.
20. Nu-ţi amărî sufletul când simţi durerea şi neputinţa, ci mai degrabă caută să te foloseşti de ele pentru îndreptare , căci în rod ai şi sământa. Nu se poate ca o sămânţă bună să dea rod rău. Lăcomia întotdeauna duce la pierdere, furtul întotdeauna duce la boală, gândurile sterpe întotdeauna duc spre rătăcire, mânia întotdeauna loveşte înapoi, răutatea şi neadevărul întotdeauna aduc neputinţa , trufia întotdeauna aduce suferinţă.
21. Mergi la izvor când sufletul ţi-e aprins, scormoneşte în apa limpede şi aşteaptă până ce devine iarăşi curată. Aşa se va duce şi aprinderea sufletului tău, precum tulburarea aceea.
22. Ia bine seama la taina seminţei. Asemeni ei este gândul tău, şi cum sămânţa nu se poate fără coajă, aşa este şi gândul cel rodnic al omului. Coaja gândului rodnic este voinţa, iar fără voinţă, gândul se usucă şi nu foloseşte la nimic. Dar puterea este în răbdarea seminţei, iar voinţa şi răbdarea fac mlădiţa firavă să răzbată pământul tare.
23. În vremea lucrului tău, înveseleşte-ţi inima la vederea lucrării tale înainte de terminarea ei, căci precum fructul îşi anunţă venirea cu o floare, tot aşa fapta omului este văzută de cel cu mintea şi simţirea limpede, înainte de a fi terminată.
24. Ia bine seama la cauza omului sărac, dar şi la cauza omului grabnic avut, căci nici una nici alta nu sunt fireşti. Omul sărac are multe gânduri deşarte şi le schimbă de la o zi la alta, vorbeşte mult şi lenea i-a învelit braţele şi picioarele. Cel grabnic avut ori e hoţ şi înşelător, ori vede mai bine necazul altuia şi caută a-l amăgi, de acolo îşi trage grabnica avuţie.
25. Fii blând şi răbdător cu cei de lângă tine, căci aşa cum te porţi tu cu ei, aşa se poartă şi alţii cu tine, căci simţirea lui este la fel cu simţirea ta, din aceeaşi suflare este şi simţirea lui, iar lumina ce se vede prin ochii lui este din aceeaşi lumină cu cea care se vede prin ochii tăi.
26. Unde este tăria omului acolo îi este şi slăbiciunea , ceea ce-l ridică îl şi coboară; rămâi în limpezimea minţii şi simţirii tale şi vei vedea toate acestea. Cel mic este deasupra celui mare, cel uşor este deasupra celui greu, cel slab este deasupra celui tare, cel blând este deasupra celui aprig. Limpede să-ţi fie mintea şi simţirea, şi ia seamă de toate acestea.
27. Tăria muntelui vine din răbdarea sa, din linistea sa, stânca îi este numai învelitoare. Dar tăria lui este încercată de vânt, de apa cea lină. Ia-ţi puterea din răbdare şi din linişte şi foloseşte-te de ea prin limpezimea gândului tău, căci nu tulburarea izvorului roade stânca, ci limpezimea sa.
28. Lucrarea făcută din teamă nu are viaţă lungă şi tăria ei este asemeni unei revărsări de ape care ţine puţin. Asa este şi cu tulburarea oamenilor, ea vine de-afară, dar este chemată de teama lor, însă teama vine prin necunoaştere, iar necunoaşterea prinde putere prin neadevăr, lene şi trufie.
29. Soarbe cunoaşterea de la cei cu barba albă şi neroşită de vin şi lasă vremea să o îmbrace cu înţelepciune. Nu privi la trupul lor slăbit şi gârbovit, căci toate acestea sunt plata lor pentru cunoaşterea lucrurilor şi creşterea înţelepciunii.
30. Multumeşte pământului pentru toate cele ce-ţi oferă, multumeşte cerului pentru ploaia care îţi hrăneşte pământul, multumeşte soarelui pentru căldura şi lumina casei tale şi a pământului tău, multumeşte lunii pentru liniştea somnului tău, multumeşte stelelor că veghează asupra somnului tău, multumeşte muntelui pentru poveţele şi fierul ce-l iei din el, multumeşte pădurii pentru tot ce iei de acolo, multumeşte izvorului pentru apa ce-o bei, multumeşte copacului pentru lucrările ce-ţi arată, multumeşte omului bun ce-ţi aduce bucurie şi zâmbet pe chip.
31. Precum iarba bună creşte cu iarba rea, aşa sunt şi oamenii, dar ţine seama că purtarea lor cea rea este semănată şi crescută din teamă şi neputinţe, iar trufia este învelitoarea lor. Nu certa purtarea lor şi nu căuta a-i îndrepta din vorbe şi mustrare, căci apăsarea pe rană nu o vindecă. Oare iarba aceea este rea doar pentru că este amară pântecului tău ? Aşa este şi cu omul, de vei vrea să-l îndrepţi, adu-i pentru început gândul şi simţirea la ce este plăcut atât omului bun, cât şi omului rău. Unul vede roata plecând, iar altul vede aceeaşi roată venind. Cine vede mai bine ?
32. Doar cel înţelepţit poate vedea limpezimea şi liniştea din mintea şi sufletul celui tulburat, căci cel înţelepţit a fost odată şi el la fel ca şi cel tulburat şi roadele amare l-au făcut să ţină seama de alcătuirea fiinţei sale. A fugit de roadele sale amare în vârful muntelui şi acolo nu a scăpat de ele, a fugit în mijlocul pădurii şi iată că roadele erau cu el, apoi a privit în lăuntrul său şi iată că roadele sale amare aveau rădăcini în mintea şi simţirea poftelor sale.
33. Este o floare mai frumoasă ca cealaltă ? Este un izvor mai limpede decât altul ? Este un fir de iarbă mai presus de un altul ? Fiecare are tăria, frumuseţea şi priceperea lui. Este în firea lucrurilor ca pădurea să aibă felurite soiuri de copaci, de iarbă, de flori şi dobitoace. Nu seamănă un deget cu altul de la aceeaşi mână, dar este nevoie de toate pentru a bate fierul. Este mărul mai înţelept decât prunul sau părul ? Este mâna stângă mai bună ca dreapta ? Altfel vede ochiul stâng de cel drept ? Cele de sus îşi au rostul lor şi cele de jos îşi au rostul lor, cele mari îşi au rostul lor şi cele mici îşi au rostul lor, cele repezi îşi au rostul lor şi cele încete îşi au rostul lor, cele ce au fost şi-au avut rostul lor şi cele ce vin îşi vor avea rostul lor.
34. Neputinţa vine după răutate şi neadevăr, căci ceea ce dai aceea primeşti, ceea ce semeni aceea culegi, dar ia seama că lumina sufletului tău şi al celui de lângă tine are aceeaşi vatră şi rămâne fără umbră. Vezi ce tulbură necontenit izvoarele minţii şi sufletului aproapelui tău. Adu-i liniştea în suflet şi limpezimea în minte şi bătrâneţile tale vor fi ca pomul copt, oasele şi tăria ta nu vor slăbi şi te vei întoarce de unde ai venit, sătul de căldura urmaşilor tăi.
35. Întotdeauna va fi cineva dedesubtul tău şi întotdeauna va fi cineva deasupra ta. La cele ce sunt dedesubtul tău să te uiţi cu iubire şi nu cu trufie căci acolo îţi sunt rădăcinile, iar la cele ce sunt deasupra ta să te uiţi cu privirea de prunc şi fără teamă.
36. Cele tari, cele slabe şi cele nevăzute sunt cele ce alcătuiesc lumea şi toate acestea le găsesti în om şi toate alcătuiesc un întreg. Nu este nimic care să fie afară şi să nu fie şi înăuntru. Ia seama la toate acestea când îţi apleci privirea înăuntrul tău şi vei găsi toată întelepciunea zeilor ascunsă în nevăzutul fiinţei tale. Zeii au luat seama înaintea omului de această întelepciune şi asta i-a adus mai aproape de Focul cel Viu si Veşnic.
37. Ia aminte că bătaia inimii, curgerea sângelui prin vine, vindecarea rănilor, frumuseţea ochilor şi minunăţia alcătuirii trupului sunt făcute prin puterea şi suflarea Focului cel Viu şi Veşnic care este în fiecare şi al cărui chip se arată în lumină. Dar nu uita că trupul este doar o fărâmă din puţinul care se vede…
38. Curăţenia trupului şi desfătarea sa prin simţuri te pune doar puţin mai sus de dobitoace, căci nu un sunet plăcut te ridică, nici o duioasă atingere, nici un gust plăcut, nici o mireasmă îmbătătoare şi nici o bucurie a ochilor. Căci unde este căldura, apare şi frigul, unde este dulcele apare şi amarul, unde este plăcutul apare şi neplăcutul, unde este mireasma apare şi duhoarea, iar unde este râs şi plânsul pândeste.
39. Iată dar calea de început : cumpătarea în toate cele ce faci, ascultarea de bătrâni şi de cei înţelepţi, hărnicia, mulţumirea cu ceea ce ai, ferirea de neadevăr şi de vorbele deşarte, ferirea de ceartă şi de mânie, buna purtare între semeni. Dimineaţa să te trezeşti cu ele, ziua să le porţi mereu în minte, seara să le ai cu tine în somn şi astfel supărarea, lipsa, amărăciunea, neputinta, boala şi răutatea altora nu se vor atinge de tine.
40. Dincolo de acestea se află iubirea, vointa, curajul, răbdarea, modestia şi ele ridică omul cu adevărat. Acestea sunt cele ce te apropie de Focul cel Vesnic şi, prin ele, calea ta urmează calea zeilor, dar îngroparea lor te aruncă mai jos de dobitoace. Doar prin ele primeşti adevărata cunoaştere şi înţelepciune, adevărata putere, adevărata bucurie, adevărata bogătie, rodnica şi trainica lucrare.
41. Dar iată că unde este iubirea poate apărea şi ura, unde este voinţa poate apărea şi delăsarea, unde este curajul poate apărea şi frica, unde este răbdarea, poate apărea şi graba şi unde este modestia poate apărea şi trufia. Căci mişcătoare sunt şi cele ce se văd şi cele ce nu se văd din fiinţa omului. Dar toate acestea sunt ale celui ce simte, iar peste el se află cel ce gândeşte şi acesta este cel ce vede mişcarea în nemişcare, este cel care dincolo de toate aceste virtuţi se desfată în cunoaşterea şi liniştea ce întrece orice bucurie, iar atenţia, echilibrul şi limpezimea sunt uneltele sale.
42. Cel tulburat vede binele ca bine şi răul ca rău, este atras de una şi fuge de cealaltă, dar înţeleptul vede şi frumosul şi urâtul, simte şi frigul şi căldura, şi fineţea şi asprimea, aude şi plăcutul şi neplăcutul, gustă şi dulcele şi amarul, simte şi mireasma şi duhoarea şi nu face judecată între ele. El vede desluşit că firea lucrurilor este în toate, căci frumosul din urât se trage şi urâtul din frumos, dulcele a fost amar la început şi se va face iarăşi amar, plăcutul se naşte din neplăcut şi neplăcutul din plăcut. Şi toate acestea luminează sufletul înţeleptului pentru că cele bune şi plăcute hrănesc şi bucură trupul şi simţurile sale, iar cele neplăcute neînţeleptului hrănesc mintea şi înţelepciunea sa, căci vede înnoirea lucrurilor şi seminţele viitoarelor bucurii.
43. Nu este uşoară cărarea zeilor, dar nu uita nici o clipă că omul poate cuprinde în iubirea sa mai mult decât poate cuprinde în ura sa, căldura se ridică mai mult decât poate coborî frigul, cel ce este deasupra vede mai multe decât cel ce este dedesupt, uşorul se întinde mai mult decât se întinde greul, lumina răzbate mai mult decât poate răzbate întunericul, puterea care uneşte este mai mare decât puterea care desparte.
44. Lungul şi scurtul au acelaşi mijloc; cercul mic şi cercul mare, globul mic şi globul mare pe acelaşi punct se sprijină; nevăzutul şi văzutul acelaşi loc ocupă; toate cele mari stau ascunse în cele mici, iar aici este o mare taină a firii; mare printre înţelepţi este cel ce o pricepe.
45. Înţeleptul uneşte pe cel ce vede cu cel ce gândeste, cel ce simte cu cel ce face, dar neînţeletul îi desparte. Deschide-ţi bine ochii, căci cel ce face, cel ce simte şi cel ce gândeşte sunt asemeni norilor care vin şi pleacă, dar cel ce vede prin ochii tăi este veşnic şi lumina sa este fără umbră. El este dincolo de viată şi moarte, dincolo de bine şi rău, dincolo de frumos şi urât, dincolo de curgerea timpului.
Şi-a început domnia la 23 septembrie 1386. Primul document păstrat de la Mircea cel Bătrân este din 27 iunie 1387 şi face referire la ,,sfântrăposatul fratele domniei mele, Io dan voievoi".
Mircea, singurul domn român care nu a încheiat nici o legătură vasalică, ci doar tratate la nivel de egalitate cu puterile vecine, care din 1388 a oprit şi-a deviat la Dunărea de Jos săgeata direcţiei principale de atac a turcilor, hotărând astfel de la început sensul evoluţiei ulterioare a raporturilor româno-otomane, nu şi-a întrerupt niciodată lunga domnie de peste trei decenii, una dintre cele mai însemnate din istoria românilor...
A fost înmormântat în ctitoria sa, biserica mânăstirii Cozia, în partea de sud a pronaosului, într-un sarcofag de piatră, scobit în forma trupului omenesc, după moda apuseană, având deasupra o lespede capac dăltuită în forma a trei trunchiuri de piramidă, aşezate în trepte...
La 1917, în vremea primului război mondial şi a ocupaţiei germane, mormântul a fost profanat şi lespedea care îl acoperea a fost distrusă. Abia la 15 mai 1938, din iniţiativa Comisiunii Monumentelor Istorice şi cu participarea Episcopiei Râmnicului, au fost reînhumate osemintele lui Mircea cel Bătrân, aşezându-se deasupra o copie după prima lespede tombală, pe care se citeşte: ,,Aici odihnesc rămăşiţele lui Mircea Domnul Ţării Româneşti, adormit în anul 1481".
(Constantin Rezachevici - Cronologia Domnilor din Ţara Românească şi Moldova)
VLAD ȚEPEȘFiul mijlociu, legitim, al lui Vlad Dracul și al unei fiice a lui Alexandru cel Bun, și-a însoțit mereu tatăl până în vremea primei domnii a acestuia. În 1442 este adus ca ostatic, împreună cu fratele său mai mic, Radu (cel Frumos), la curtea lui Murat II, în schimbul eliberării lui Vlad Dracul din închisoarea Galipoli, după care sultanul îi trimite pe cei doi frați în cetatea Nimfeon, în răsăritul Asiei Mici, ordonând să fie păziți cu grijă.
Murat II a trimis pe Vlad (Țepeș) ,,în Țara Românească spre a domni în locul tatălui său, cu înțelegerea ca în fiecare al să vie la dânsul, ca să i se înfățișeze și să dea tributul la fel cum dăduse și tatăl său". O relatare de la Constantinopol din 7 decembrie 1448 și unele izvoare narative turcești confirmă instalarea lui Vlad (Țepeș) cu ajutor turcesc în Țara Românească, în cadrul primei sale domnii.
La 31 octombrie 1448 Vlad (Țepeș) se afla instalat ca domn la Tîrgoviște, anunțând pe brașoveni că nu se va deplasa de aici și că va face o ,,pace bună" cu Ioan de Hunedoara, dacă acesta se va întoarce din războiul antiotoman.
Prima domnie a lui Vlad (Țepeș) s-a încheiat după 31 octombrie, foarte probabil în prima jumătate a lui noiembrie 1448. Alungat de Vladislav II, Vlad (Țepeș) s-a refugiat în Moldova, la Petru III, cu care se înrudea foarte probabil pe parte maternă, rămânând aici până după moartea lui Bogdan II (15 octombrie 1451), după care, împreună cu Ștefan (cel Mare), trece în Transilvania, sub protecția lui Ioan de Hunedoara, pregătind înainte de 6 februarie 1452 organizarea unei expediții împotriva lui Vladislav II.
Expediția pentru îndepărtarea lui Vladislav II, în condiții altfel necunoscute, despre care însuși Țepeș spune că și-a redobândit stăpânirea sa doar cu ajutorul lui Dumnezeu, fără sprijinul altora, a avut loc după 15 aprilie și înainte de 3 iulie 1456.
De la începutul lui octombrie până la începutul lui noiembrie 1462, Vlad Țepeș a petrecut peste cinci săptămâni la Sibiu și apoi la Brașov, discutând cu regele Matiaș Corvin, care ajunsese în sudul Transilvaniei în a doua jumătate a lunii septembrie 1462.
Matiaș Corvin a folosit acuzele aduse de sași lui Vlad Țepeș pentru a justifica în fața Europei faptul că nu l-a ajutat de Vlad.
Planul arestării lui Vlad Țepeș a fost conceput de Matiaș Corvin în urma armistițiului său cu Poarta, domnul fiind capturat pe drumul de întoarcere, la cetatea de hotar Piatra Craiului. A doua domnie a lui Vlad Țepeș s-a încheiat înainte de 26 noiembrie 1462.
După luarea sa în captivitate, Vlad Țepeș a fost dus de către Matiaș Corvin la Alba Iulia, unde a avut loc o anchetă, apoi de aici la Buda și, în cele din urmă, la Vișegrad, unde a fost găzduit în fosta reședință regală, vreme de 12 ani, de la sfârșitul lui 1462 până la 1474 sau 1475, când i s-a dat o locuință la Pesta.
Înainte de 25 iunie 1475, Vlad Țepeș a fost investit de Matiaș Corvin ca voievod al Țării Românești, spre satisfacția lui Ștefan cel Mare, care îi ceruse regelui aceasta.
La 7 octombrie 1476 Vlad Țepeș se afla la Brașov, acordând un privilegiu comercial brașovenilor și bârsenilor. La 8 noiembrie 1476 Vlad era deja instalat ca domn la Târgoviște, după răsturnarea lui Basarab Laiotă, care fugise la turci. Ceremonia de înscăunare a lui Vlad Țepeș s-a petrecut la 26 noiembrie 1476.
Basarab cel Bătrân Laiotă s-a întors curând cu ajutoare turcești, surprinzându-l pe Vlad lipsit de ajutorul boierilor, după retragerea armatelor maghiară și moldoveană, ucigându-i 4.000 de oameni și garda de moldoveni. Vlad Țepeș a fost ucis de un complot al boierilor partizani ai lui Basarab Laiotă. Capul tăiat i-a fost trimis la Poartă. Moartea lui a survenit în ianuarie 1477(?!). Nu se știe unde a fost înmormântat de către rivalul său învingător. Este sigur: capul i-a fost trimis sultanului la Constantinopol.
(Constantin Rezachevici - Cronologia Domnilor din Ţara Românească şi Moldova)
Fiu nelegitim al lui Pătrașcu cel Bun, despre care în a doua jumătate a secolului XVI se spunea că ,,avea de obicei zece sau douăsprezece concubine", Mihai s-a născut după otrăvirea tatălui său la 24 decembrie 1557. În interior, în vremea sa, nici măcar inamicii nu i-au contestat originea domnească, pe care Mihai Viteazul și-a afirmat-o cu tărie întreaga viață, la 3/13 aprilie 1594 referindu-se și la fratele său Petru Cercel, alături de care a fost nu întâmplător pictat din porunca fraților Buzești în biserica mănăstirii Căluiu.
Mihai Viteazul și-a cumpărat ca boier satele dintre Caracal și Dunăre, în fostul județ Romanați, în vecinătatea celor de zestre ale soției sale, însumând numai aici peste 80.000 de hectare. Mihai Viteazul a fost cel dintâi boier din Țara Românească care și-a alcătuit domeniul boieresc, format din 44 de sate și părți, plătind în total uriașa sumă de 1.515.700 de aspri, între altele prin cumpărarea a 28 de sate libere. Pornind de la această bază materială, la care ca domn a mai adăugat prin cumpărare 151 de sate și părți, Mihai Viteazul a putut participa...la competiția financiară pentru ocuparea scaunului Țării Românești din august - septembrie 1593.
Sprijinul politic i-a venit din partea vărului său dinspre mamă, Andronic Cantacuzino, ruda sa recunoscută ca atare de către contemporani.
Investirea oficială (teșrif) și numirea (tevcih) ,,banului Mihai care a devenit noul voievod al vilaietului Țării Românești" a avut loc la 2/12 septembrie 1593, la Constantinopol, în marele divan împărătesc înaintea vizirilor. Diploma oficială de numire (berat)...i-a fost adusă însă abia peste cinci luni.
Domnia lui Mihai Viteazul, fără îndoială cea mai bine cunoscută din întreg Evul Mediu românesc, a fost focalizată de regulă asupra a două aspecte într-adevăr esențiale, dar care nu explică cu adevărat întru totul complexa sa desfășurare politică și militară și mai cu seamă căderea lui Mihai Viteazul: problema relațiilor cu turcii și cea a legăturilor cu imperialii, pe fundalul războiului antiotoman al Ligii Creștine (1593-1606).
Mihai Viteazul se intitulează la 24 iulie/3 august 1600: ,,voievod al Țării Românești și Moldovei, consilier al Sacrei sale Maiestăți Cezaree și locțiilor pentru Transilvania". Sfârșitul stăpânirii lui Mihai Viteazul în Transilvania a fost legat de răscoala împotriva sa a nobilimii maghiare...Duminică 9/19 august 1601, neputând fi atras și arestat în tabăra lui Basta și nici oprit din drum, Mihai Viteazul a fost asasinat în cadrul operațiunii militare plănuite de comandantul imperial, pe neașteptate, prin înșelăciune, chipurile la opoziția sa la arestare, de ofițerul valon Iacob de Beauri, care a înfipt în el vârful harebaldei, lovitură care i-a pricinuit moartea. Capul i-a fost retezat de un căpitan de pedestrași nemți...inscripția micii lespezi pusă ulterior deasupra capului lui Mihai, îngropat de Turturea paharnicul, în pronaosul bisericii mănăstirea Dealu, de Radu Buzescu și jupâneasa sa Preda...afirmă fără echivoc că ,,cinstitul trup zace în cănpii Tordei".
(Constantin Rezachevici - Cronologia Domnilor din Ţara Românească şi Moldova)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu