Să vă ferească Dumnezeu de UPU Craiova!

Dacă, totuşi, nu vă fereşte, sper ca povestea aceasta să vă ajute să vă descurcaţi în hăţişurile birocratice ale sistemului. Luaţi aminte!

Un accident casnic, suferit de un membru al familiei, a făcut ca, în ziua în care guvernul Ponta se întâlnea cu guvernele Bulgariei şi Serbiei, eu să mă întâlnesc cu un sistem care, cel puţin teoretic, este unul de urgenţă. Ambele întâlniri, în acelaşi „minunat” oraş Craiova.

Să revin. Accidentul casnic, soldat cu o dislocare de umăr şi o fractură ( la ofertă!) s-a produs undeva la ţară. Deşi am încercat să transport pacientul până la spital, datorită durerilor insuportabile a trebuit să apelez la serviciile Ambulanţei. Cei de la Ambulanţa Dolj s-au purtat exemplar! „Distracţia” a început la UPU Craiova:

La „recepţie”, trei doamne plictisite sprijină biroul. Un domn asistent, semiplictisit, sprijină tejgheaua. Fiecare cu ce poate!

În holul de aşteptare, o serie de persoane, care nu au nici o legătură cu „urgenţa”, stau frumos pe scaune şi aşteaptă „să ne vadă şi pe noi cineva”. Ca să nu se plictisească, comentează, pe un ton scăzut, despre tot şi toate, dar mai ales despre...sănătate!

Domnul asistent, cel cu tejgheaua, se adresează pacientului susţinut de către cei de la Ambulanţă: „luaţi loc pe scaunul acela!”. Evident, pacientul nu poate schiţa nici un gest, din cauza durerilor. Cei de la Ambulanţă reuşesc să aşeze pacientul. Între timp, asistentul cu tejgheaua şi una dintre doamnele plictisite se ocupă de formulare. Pacientul, mai mult leşinat de durere, stă. Cei doi scriu. Doamna plictisită: „Ce îi dai?” Asistentul:”O să-i dau A!”. Doamna: „A?”. Asistentul: „Da, dăm A!”. Ca şi când ar da de la el, aşa că e cumsecade acum!

Mă uit la aparatul de monitorizare şi am impresia că nu văd bine: tensiune 170 cu 110! Mă întorc către asistentul scriitor şi şoptesc: „Ştiţi, de obicei are tensiunea 130 cu 90. Nu e prea mult acum? Nu faceţi ceva?”. Asistentul: „Nu are nimic, este în regulă. E normal să aibă tensiunea mare, e de la traumă. Staţi liniştită!”. Traumă, traumă, dar...gândul îmi rămâne suspendat. Stau liniştită. Ce ştiu eu? Dacă ştiam, eram în locul lui.

Gata, hârtiile sunt gata! Între timp, pacientul transpiră abundent şi plânge de durere. Asistentul de la Ambulanţă ridică pacientul şi, mai mult târâş, ajungem la uşa de la „Traumă”. Asistentul intră cu hârtiile. Pacientul, proptit în zid, ca să nu şteargă podeaua, speră că va scăpa de dureri, dar...cel de la Ambulanţă iese: „Ştiţi, îmi pare rău, trebuie să aşteptaţi! Nu au locuri!”. Deşi nu am nici o traumă, simt că podeaua, în mod ciudat, îmi alunecă uşor de sub picioare! Nici în holul de aşteptare nu sunt locuri. Asistentul de la Ambulanţă reuşeşte să convingă un „pacient” şi acesta părăseşte cu regret scaunul. Îmi aşez ruda pe scaun, cu chiu cu vai. Aştept. Mă mănâncă palmele. Cidat, dar simt nevoia să bat pe cineva. Încerc să mă calmez şi nu reuşesc. Aştept. După mult timp, uşile de la „Traumă” se deschid şi o asistentă strigă un nume. De pe un scaun se ridică o cucoană sprintenă, care intră, zâmbitoare şi vorbăreaţă, la „Traumă”. Lângă uşile batante, un individ cu mâna plină de un bandaj roşu de sânge, priveşte năuc. Aşteaptă şi el un loc. Eu mă enervez. Pun mâna pe telefon şi sun o prietenă. Mă plâng şi prietena mă înţelege. A trecut printr-o poveste similară, cu puţin timp înainte. Dacă şi ea a trecut...mi se luminează mintea...

Aştept. Asistenta iese şi strigă un alt nume. Un domn, ce nu dădea semne de „urgenţă”, dar dădea indicaţii celor interesaţi de cum se face o internare, intră în „sistem”. Ăla cu mâna, tot năuc. Ruda mea mai are puţin şi cade de pe scaun. Încerc să aflu ce se întâmplă la „Traumă”. Privesc peste uşile batante. În interior, vreo doi puşcăriaşi veseli şi o atmosferă...aşa, ca între masa de prânz şi pauza de cafea!

Aştept. După mult timp de chin, revin cu telefonul la prietena mea. Aceasta îmi recomandă să chem presa. Îşi revine singură: care presă, că toţi sunt la vizita lui Ponta... zice ceva de sistem. De bine!

Revin în holul de la UPU Craiova. Ruda mea, mai mult leşinată! Într-un final, o domnişoară doctor vine la ruda mea, întreabă ce s-a întâmplat şi îmi explică faptul că trebuie să   ajungem la Radiologie, dar să mai aşteptăm, că nu este infirmier să transporte pacientul. Fără succes, mă ofer voluntar.

Aştept. Apare şi infirmierul. Luăm pacientul şi ne deplasăm la Radiologie. Acolo, multă linişte. O doamnă spală podeaua, cu mopul. Aşteptăm să se usuce podeaua. Infirmierul îmi explică: „Nu avem ce face. Trebuie să se usuce pe jos, că aparatele astea sunt vechi de când e spitalul şi...Doamne fereşte!”.

Intru în cabinet şi o rog frumos pe doctoră să aibă în atenţie cazul, ca o urgenţă ce este. Zice că da. La uşă s-a format coadă. Un bolnav tremură vârtos, riscând să scape din mână bidonul de la perfuzie.

Ca prin minune, apare cucoana ţanţoşă şi vorbăreaţă. Trece elegant pe lângă coadă şi intră la Radiologie. Becul de deasupra uşii se aprinde, semn că se lucrează. Se stinge becul. Aştept. Cucoana nu iese. Deschid uşa şi asist la o scenă de...”urgenţă”: cucoana îi vorbea doctorei despre o reţetă culinară şi aceasta o acompania râzând. Mă apucă aşa, cu furnicături pe spinare. Dau să mă înfig în cele două, dar ruda mea reuşeşte să mă strige în timp util! Mă roagă să mă calmez. Încerc. Iese cucoana, comentează ceva şi dispare din peisaj.

În sfârşit, ruda mea ajunge la investigaţii. Face radiografia şi infirmierul o transportă înapoi, pe hol. Alt scaun. Aşteptăm să vină radiografia. Beau o cafea şi jumatate. Apare un doctor. Îmi explică ce are de făcut: „Să găsim anestezie şi să încercăm să rezolvăm cu umărul. Dacă nu, trebuie să operăm!”. Îl rog să facă tot posibilul, să rezolve fără operaţie. Dă din cap şi pleacă. Apare un alt infirmier, care îmi preia ruda şi o duce la „Resuscitare”.

Aştept. Doctorul revine:”Am rezolvat cu anestezicul!”. Rămân pe hol, cu o mare durere de cap. Mă doare şi sufletul, dar asta e altă treabă...

Apare anestezistul: „Câte operaţii, câte anestezii a avut?” răspund sincer că nici una. Face ochii mari, la mine. Nu-i înţeleg uimirea, dar nici nu caut vreo explicaţie. Anestezistul: „Facem un EKG şi eu îi administrez anestezia!”. A spus asta pe un ton foarte grav, plin de importanţă. Am rămas pe hol. Nu prea mult, căci a apărut celălalt doctor:”Gata, acum intrăm. După, trebuie să stăm de vorbă!”. Întoarce spatele şi pleacă. Pe mine mă apucă ameţeala.

Ies din UPU, iau aer şi revin. Pe hol, ăla cu mâna sprijină zidul. La fel de năuc. Îmi văd de problema mea. Trag cu ochiul la ce fac doctorii cu ruda mea.

Trec 10 minute şi iese anestezistul: „Totul este rezolvat. Să ştiţi că anestezia a fost importantă!”. Pleacă. Iese şi celălalt medic: „Este bine. Să veniţi mai târziu, să vorbim!”. Pleacă şi ăsta. Revine anestezistul: „Vreau să vă spun că fără anestezie ar fi fost foarte dificil pentru pacient! Aţi înţeles?”.

Îmi cade fisa! Cu greutate, ca la vechile telefoane publice! Mă uit la anestezist şi îl asigur că am înţeles şi că îl voi căuta puţin mai târziu, căci nu sunt pregătită în acel moment. Zice că este OK şi pleacă.

Îl caut pe celălalt medic şi îl întreb cât durează până îşi revine ruda mea, căci nu sunt pregătită şi trebuie să merg până acasă. Mă bate prieteneşte pe umăr şi îmi spune că pot să plec liniştită, mai durează până îşi revine, până face radiografia de control...

Sar în maşină, fug acasă, scot aerul din buzunare şi revin la UPU.

Îmi găsesc ruda la „Traumă”, cu perfuzia în mână. Intru şi stăm puţin de vorbă. Intră şi ăla cu mâna, năuc. Vede pe cineva şi vorbeşte: „Nu vă supăraţi, eu ce fac? Ştiţi, nu îmi mai simt mâna!”. Primeşte, prompt, un răspuns: „E normal aşa. Mai staţi puţin, că rezolvăm!”. Omul iese. Ies şi eu. Apare doctorul: „Este bine. O să vă dau drumul! Aţi rezolvat?”. Îl asigur că da şi el îmi reaminteşte că mă aşteaptă, să-mi dea o reţetă...

Apare şi anestezistul. Se uită la mine şi intră la „Traumă”. Iese aproape imediat. Eu, după el...putem să stăm puţin de vorbă? Anestezistul încearcă o uşă. Este închisă. Mă roagă să-l urmez. Urcă nişte scări. Un hol în semiîntuneric. O hârtie mare îşi schimbă proprietarul. Simt că-mi intră puţin aer în buzunar. E bine, că şi aşa, cu multă căldură, nu e sănătos!

Ajung la ruda mea. Şi-a mai revenit. Mergem la radiografia de control. De data asta, aşteptăm puţin. Revenim la „Traumă”. Perfuzia picură liniştit, în ritm constant.

Apare doctorul: „Gata, haideţi să vorbim!”. Îl urmez liniştită, cu gândul că în scurt timp scap de problema asta. Doctorul intră într-un cabinet, invită la plimbare trei persoane şi pe mine mă invită să intru. O altă hârtie mare îşi schimbă proprietarul. Ventilaţia din buzunarul meu prinde putere, dar asta e bine. Face bine la sănătate!

Înhaţ de un colţ reţeta şi de mâna bună îmi înhaţ ruda. Ajung la maşină şi răsuflu uşurată...la propriu şi la figurat! Privesc la ceas: ora 16.00! Am ajuns la UPU Craiova la ora 11.00! 5 ore de calvar, pentru două radiografii şi reaşezare de umăr!

Oricum, am scăpat repede! Ăla cu mâna, năuc, a rămas tot la uşă, proptit de zid...

Acum, nu pot decât să-mi îndrept unele gânduri, către unii domni din sistemul ăsta „funcţional”, căruia cardul îi lipsea!

Îl rog frumos pe distinsul domn Arafat să dea o fugă la Craiova, aşa, de control, rugându-mă pentru dânsul, să nu aibă vreodată o urgenţă pe plaiurile noastre!

În rest, să dea Dumnezeu să fim sănătoşi!