Îl prinseră! Cum, pe cine? Pe jihadist! Trăiască SRI!

– partea a II-a –

Nici nu se risipi bine fumul petardelor extremist-teroriste de la Târgu Secuiesc, că avusărăm parte de ditamai acțiunea în inima Olteniei, aci, la Craiova.

Îl prinseră! Cum, pe cine? Pe jihadist, fraților! Cum, care jihadist? Jihadistul Luigi! Care Luigi? Ăla cu „grenăzile” de pe facebuc!

Îmi arde de glumă? Vă asigur că nu, alții se ocupă cu asta!

Cum să zic, să mă pricepeți?

Aci, în patria zaibărului și prazului, ținut glorios pe care nici măcar imperialiștii austrieci nu reușiră să-l stăpânească, se născu ditamai jihadistul, pe numele lui creștin Luigi. Supărat pe efectul zaibărului asupra creierului, precum și de parfumul prazului ingerat, creștinul Luigi mearsă la moschee și se făcu muslim! Toate bune și frumoase, până când jihadistul nostru începu să întrebe pe facebuc cât costă și de unde ia și el niște „grenăzi”!

Până aci! Atât îi fu! Luigi fu săltat cu mascații, vârât la dubă, așa minor și jihadist cum e el! Îl cărară festiv, cu escortă media, fix până la București! Mai că ne stătu zaibăru în gât, nu alta!

Cu „grenăzi” sau fără, circul ăsta cu jihadistul Luigi mă făcu să încerc lămurirea nebuloaselor din propria minte, neafectată de fermecătorul nostru zaibăr!

Cum, băi fraților, aci, în inima Olteniei, unde tot ce mișcă muslim este total controlat dinainte de apusul epocii Ciuruitului,  apăru așa un iminent pericol?

Cum, băi fraților, creștinul Luigi intră la moschee, se converti și-i plecă mintea după „grenăzi”, sub atentă supraveghere?

Păi, în cazul ăsta, tăiați, băi fraților, resursele informatorilor ălora ce mișună prin comunitatea muslimă din zonă!

Dacă nu e cazul, ziceți, băi fraților, ce circ e ăsta?

Are vreo legătură cu filmul „Să-i prostim pe proști!” sau cu mărirea bugetului și liniștea societății civile?

Până una, alta, fac pariu pe un damijon de zaibăr autentic, că nu văzurăm nimic și circul merge mai departe, cu Dumnezeu știe ce reprezentații! Sau Alah!?

Până atunci, un sincer „Trăiască SRI!”

Ne vedem în gară, sub ceas!

P.S. Vin eu cu prazul!

AVEM ȘI NOI TERORISTUL NOSTRU! EI, ȘI CE? TRĂIASCĂ SRI!

Anul acesta, Ziua Națională a fost condimentată, pe lângă fasolea cu ciolan și țuica fiartă, cu un eveniment inedit, menit să ne facă să ne simțim mândri că serviciile veghează: dejucarea unei tentative de atentat la Târgu Secuiesc!

Sub atenta regie a SRI, DIICOT  l-a arestat festiv pe potențialul atentator Beke Istvan. Presa de la București a vuit, lumea s-a crucit și a mulțumit în gând sfântului SRI că există, teroristul a fost anihilat și, mai departe, mult bla-bla...

Povestea asta îmi aduce în memorie un caz petrecut în anii 80 la Sfântu Gheorghe: în centrul orașului, la statuia lui Mihai Viteazu, zonă intens populată de părinți cu copii ieșiți la joacă, un zănatic a detonat un pachet de dinamită. Panică, victime, anchetă, acuzații reciproce în rândul populației: românii că ungurii, ungurii că românii...tensiune interetnică! Au adunat securiștii, cu penseta, resturile victimelor copii, împrăștiate pe blocurile din zonă! Ancheta a arătat că zănaticul atentator, etnic maghiar, a reușit să facă victime niște copii tot etnici maghiari. Am adus în atenție acest eveniment, ca să scot în evidență un singur lucru: românii și maghiarii din Sf. Gheorghe au condamnat gestul zănaticului și au învățat lecția solidarității umane!

Revenind în actualitate, la cazul lui Beke, el este construit pe următoarele stări de fapt reale:

Populația din zonă trăiește prost, asta datorită liderilor politici locali (reprezentanți UDMR), care fac totul pentru binele propriu și atât, dar și datorită nepăsării guvernului de la București, situație existentă din 1990.

Pe fondul situației economice proaste, politicienii radicali au avut și au toate pârghiile de manipulare și radicalizare a populației. Dacă în anii trecuți sistemul a funcționat bine, în ultimul timp viața a învins, ca să zic așa, oamenii înțelegând că purceaua e moartă în cocină, indiferent dacă este în curtea minoritarului sau majoritarului.

În ciuda încercărilor repetate ale politicienilor UDMR de a menține o stare tensionată în zonă, oamenii trăiesc în bună pace, căci au înțeles, precum spuneam, cum e cu purceaua aia și cocina...

Și uite așa, pe fondul acesta, apare și teroristul nostru!

Beke Istvan are păcatele lui, dar povestea asta cu terorismul...bănuiesc că a fost însăilată astfel:

Îl avem pe Beke de la Târgu Secuiesc, membru activ într-o organizație radicală maghiară. Ăsta se pricepe la electronică, la sisteme de monitorizare...client sigur pentru a putea să-i aruncăm în spate povestea cu bomba. În plus, îl monitorizăm de ceva timp, știm că are niște praf de pușcă în cămară, un circuit găsim noi pe acolo...Cum facem un eveniment? Îl luăm de Ziua Națională, ce dracului!  Românii sunt sensibili la treaba asta, presa de la București va înghiți subiectul nemestecat, iar noi vom crește cota de încredere publică a mândrului nostru serviciu și nimeni nu se va interesa de ce avem atât de mulți bani, că tot este acum frăsuiala cu bugetul...Mizăm și pe contextul cu terorismul și pe faptul că informațiile din secuime ajung foarte greu la București și, oricum, nimeni nu are timp și interes să studieze problema în profunzime!

Repet: este o simplă bănuială a mea, bazată pe lipsa de răspuns la o întrebare de bun simț: de ce nu a fost arestat Beke pe 10 septembrie, 25 octombrie sau 20 noiembrie?

Bănuiesc și că povestea mai are o parte simbolică: s-a dorit adresarea unui semnal serios extremiștilor din organizația aia maghiară, dar și autorităților de la Budapesta, care finanțează niște zănatici, numai pentru a-și menține cota de popularitate în Ungaria. Alegerile și politica, mama ei de treabă!

Acum, nu știu dacă s-a luat în calcul și reacția populației din Târgu Secuiesc, o reacție care nu are nici o conotație interetnică, ci numai scoate în evidență aceeași problemă cu purceaua și cocina...deocamdată!

Așa, în loc de concluzie, zic că Beke are bubele lui de radical în cap, dar nu cred că i s-au suit radicalii la cap, încât să o facă de oaie la el acasă. Poate că dacă aș avea motive temeinice, mi-aș schimba opinia. Până atunci...

Cred că dacă guvernul de la București ar da atenție sporită zonei, dacă oamenii ăia ar trăi mai bine, dacă economia ar funcționa și ar avea locuri de muncă, dacă...nici un extremist,  din UDMR sau aiurea, nu ar mai avea șansa de a băga prostii în mintea oamenilor, să-i manipuleze și să-i folosească.

De ce nu se întâmplă așa? Cine va reuși să dea răspunsul la această întrebare, va putea să înțeleagă tot acest jos murdar, făcut de 25 de ani pe viața unor oameni amărâți!

Până una, alta, avem și noi teroristul nostru! În afară de fasolea cu ciolan și palincă!

Trăiască SRI!

CĂLĂTOR PE DRUMUL ISTORIEI: SECUIMEA – ÎNTRE DIVERSIUNE ŞI REALITATE

Prinşi de vâltoarea vieţii, nu dăm atenţie detaliilor, lăsându-ne atraşi cu lejeritate în capcanele diversioniştilor. În plin scandal mediatic, construit în jurul unor pretenţii prosteşti, îndepărtate de realitatea zilelor noastre, în contextul în care este extrem de uşor de inflamat o populaţie majoritară neinformată suficient, m-am hotărât să exprim câteva gânduri pe această temă.

Gândurile îmi sunt accentuate de recenta deplasare în inima arcului carpatic, in inima secuimii, la Sfântu Gheorghe.

Paşii m-au purtat pe străzile cochete ale frumosului oraş, în care liniştea oamenilor te face să stai puţin, să te regăseşti, să te întrebi...Români şi secui, oameni cumsecade, trăitori în pace şi armonie, te întâmpină zâmbind, îţi răspund politicos într-o curată limbă română, te ajută, te îndrumă...de la ultimele alegeri, mai sunt încă afişe cu Gheorghe Funar prin oraş...

ŞI ATUNCI? Cum rămâne cu povestea secuilor mâncători de români? Cum rămâne cu tot felul de anonimi care reclamă prin presă întâmplări ciudate?

Nu neg existenţa unor extremişti, dar extremiştii există peste tot, indiferent de originea lor etnică!

Vă recomand, cu multă căldură, să mergeţi la Sfântu Gheorghe, să vedeţi cum stau lucrurile, să nu vă lăsaţi manipulaţi, să nu cădeţi în capcană!

Vă recomand, cu aceeaşi căldură, să vizitaţi Muzeul Naţional Secuiesc, cu mintea limpede şi sufletul deschis! Veţi avea ce să vedeţi şi ce să învăţaţi!

Să vă ferească Dumnezeu de UPU Craiova!

Dacă, totuşi, nu vă fereşte, sper ca povestea aceasta să vă ajute să vă descurcaţi în hăţişurile birocratice ale sistemului. Luaţi aminte!

Un accident casnic, suferit de un membru al familiei, a făcut ca, în ziua în care guvernul Ponta se întâlnea cu guvernele Bulgariei şi Serbiei, eu să mă întâlnesc cu un sistem care, cel puţin teoretic, este unul de urgenţă. Ambele întâlniri, în acelaşi „minunat” oraş Craiova.

Să revin. Accidentul casnic, soldat cu o dislocare de umăr şi o fractură ( la ofertă!) s-a produs undeva la ţară. Deşi am încercat să transport pacientul până la spital, datorită durerilor insuportabile a trebuit să apelez la serviciile Ambulanţei. Cei de la Ambulanţa Dolj s-au purtat exemplar! „Distracţia” a început la UPU Craiova:

La „recepţie”, trei doamne plictisite sprijină biroul. Un domn asistent, semiplictisit, sprijină tejgheaua. Fiecare cu ce poate!

În holul de aşteptare, o serie de persoane, care nu au nici o legătură cu „urgenţa”, stau frumos pe scaune şi aşteaptă „să ne vadă şi pe noi cineva”. Ca să nu se plictisească, comentează, pe un ton scăzut, despre tot şi toate, dar mai ales despre...sănătate!

Domnul asistent, cel cu tejgheaua, se adresează pacientului susţinut de către cei de la Ambulanţă: „luaţi loc pe scaunul acela!”. Evident, pacientul nu poate schiţa nici un gest, din cauza durerilor. Cei de la Ambulanţă reuşesc să aşeze pacientul. Între timp, asistentul cu tejgheaua şi una dintre doamnele plictisite se ocupă de formulare. Pacientul, mai mult leşinat de durere, stă. Cei doi scriu. Doamna plictisită: „Ce îi dai?” Asistentul:”O să-i dau A!”. Doamna: „A?”. Asistentul: „Da, dăm A!”. Ca şi când ar da de la el, aşa că e cumsecade acum!

Mă uit la aparatul de monitorizare şi am impresia că nu văd bine: tensiune 170 cu 110! Mă întorc către asistentul scriitor şi şoptesc: „Ştiţi, de obicei are tensiunea 130 cu 90. Nu e prea mult acum? Nu faceţi ceva?”. Asistentul: „Nu are nimic, este în regulă. E normal să aibă tensiunea mare, e de la traumă. Staţi liniştită!”. Traumă, traumă, dar...gândul îmi rămâne suspendat. Stau liniştită. Ce ştiu eu? Dacă ştiam, eram în locul lui.

Gata, hârtiile sunt gata! Între timp, pacientul transpiră abundent şi plânge de durere. Asistentul de la Ambulanţă ridică pacientul şi, mai mult târâş, ajungem la uşa de la „Traumă”. Asistentul intră cu hârtiile. Pacientul, proptit în zid, ca să nu şteargă podeaua, speră că va scăpa de dureri, dar...cel de la Ambulanţă iese: „Ştiţi, îmi pare rău, trebuie să aşteptaţi! Nu au locuri!”. Deşi nu am nici o traumă, simt că podeaua, în mod ciudat, îmi alunecă uşor de sub picioare! Nici în holul de aşteptare nu sunt locuri. Asistentul de la Ambulanţă reuşeşte să convingă un „pacient” şi acesta părăseşte cu regret scaunul. Îmi aşez ruda pe scaun, cu chiu cu vai. Aştept. Mă mănâncă palmele. Cidat, dar simt nevoia să bat pe cineva. Încerc să mă calmez şi nu reuşesc. Aştept. După mult timp, uşile de la „Traumă” se deschid şi o asistentă strigă un nume. De pe un scaun se ridică o cucoană sprintenă, care intră, zâmbitoare şi vorbăreaţă, la „Traumă”. Lângă uşile batante, un individ cu mâna plină de un bandaj roşu de sânge, priveşte năuc. Aşteaptă şi el un loc. Eu mă enervez. Pun mâna pe telefon şi sun o prietenă. Mă plâng şi prietena mă înţelege. A trecut printr-o poveste similară, cu puţin timp înainte. Dacă şi ea a trecut...mi se luminează mintea...

Aştept. Asistenta iese şi strigă un alt nume. Un domn, ce nu dădea semne de „urgenţă”, dar dădea indicaţii celor interesaţi de cum se face o internare, intră în „sistem”. Ăla cu mâna, tot năuc. Ruda mea mai are puţin şi cade de pe scaun. Încerc să aflu ce se întâmplă la „Traumă”. Privesc peste uşile batante. În interior, vreo doi puşcăriaşi veseli şi o atmosferă...aşa, ca între masa de prânz şi pauza de cafea!

Aştept. După mult timp de chin, revin cu telefonul la prietena mea. Aceasta îmi recomandă să chem presa. Îşi revine singură: care presă, că toţi sunt la vizita lui Ponta... zice ceva de sistem. De bine!

Revin în holul de la UPU Craiova. Ruda mea, mai mult leşinată! Într-un final, o domnişoară doctor vine la ruda mea, întreabă ce s-a întâmplat şi îmi explică faptul că trebuie să   ajungem la Radiologie, dar să mai aşteptăm, că nu este infirmier să transporte pacientul. Fără succes, mă ofer voluntar.

Aştept. Apare şi infirmierul. Luăm pacientul şi ne deplasăm la Radiologie. Acolo, multă linişte. O doamnă spală podeaua, cu mopul. Aşteptăm să se usuce podeaua. Infirmierul îmi explică: „Nu avem ce face. Trebuie să se usuce pe jos, că aparatele astea sunt vechi de când e spitalul şi...Doamne fereşte!”.

Intru în cabinet şi o rog frumos pe doctoră să aibă în atenţie cazul, ca o urgenţă ce este. Zice că da. La uşă s-a format coadă. Un bolnav tremură vârtos, riscând să scape din mână bidonul de la perfuzie.

Ca prin minune, apare cucoana ţanţoşă şi vorbăreaţă. Trece elegant pe lângă coadă şi intră la Radiologie. Becul de deasupra uşii se aprinde, semn că se lucrează. Se stinge becul. Aştept. Cucoana nu iese. Deschid uşa şi asist la o scenă de...”urgenţă”: cucoana îi vorbea doctorei despre o reţetă culinară şi aceasta o acompania râzând. Mă apucă aşa, cu furnicături pe spinare. Dau să mă înfig în cele două, dar ruda mea reuşeşte să mă strige în timp util! Mă roagă să mă calmez. Încerc. Iese cucoana, comentează ceva şi dispare din peisaj.

În sfârşit, ruda mea ajunge la investigaţii. Face radiografia şi infirmierul o transportă înapoi, pe hol. Alt scaun. Aşteptăm să vină radiografia. Beau o cafea şi jumatate. Apare un doctor. Îmi explică ce are de făcut: „Să găsim anestezie şi să încercăm să rezolvăm cu umărul. Dacă nu, trebuie să operăm!”. Îl rog să facă tot posibilul, să rezolve fără operaţie. Dă din cap şi pleacă. Apare un alt infirmier, care îmi preia ruda şi o duce la „Resuscitare”.

Aştept. Doctorul revine:”Am rezolvat cu anestezicul!”. Rămân pe hol, cu o mare durere de cap. Mă doare şi sufletul, dar asta e altă treabă...

Apare anestezistul: „Câte operaţii, câte anestezii a avut?” răspund sincer că nici una. Face ochii mari, la mine. Nu-i înţeleg uimirea, dar nici nu caut vreo explicaţie. Anestezistul: „Facem un EKG şi eu îi administrez anestezia!”. A spus asta pe un ton foarte grav, plin de importanţă. Am rămas pe hol. Nu prea mult, căci a apărut celălalt doctor:”Gata, acum intrăm. După, trebuie să stăm de vorbă!”. Întoarce spatele şi pleacă. Pe mine mă apucă ameţeala.

Ies din UPU, iau aer şi revin. Pe hol, ăla cu mâna sprijină zidul. La fel de năuc. Îmi văd de problema mea. Trag cu ochiul la ce fac doctorii cu ruda mea.

Trec 10 minute şi iese anestezistul: „Totul este rezolvat. Să ştiţi că anestezia a fost importantă!”. Pleacă. Iese şi celălalt medic: „Este bine. Să veniţi mai târziu, să vorbim!”. Pleacă şi ăsta. Revine anestezistul: „Vreau să vă spun că fără anestezie ar fi fost foarte dificil pentru pacient! Aţi înţeles?”.

Îmi cade fisa! Cu greutate, ca la vechile telefoane publice! Mă uit la anestezist şi îl asigur că am înţeles şi că îl voi căuta puţin mai târziu, căci nu sunt pregătită în acel moment. Zice că este OK şi pleacă.

Îl caut pe celălalt medic şi îl întreb cât durează până îşi revine ruda mea, căci nu sunt pregătită şi trebuie să merg până acasă. Mă bate prieteneşte pe umăr şi îmi spune că pot să plec liniştită, mai durează până îşi revine, până face radiografia de control...

Sar în maşină, fug acasă, scot aerul din buzunare şi revin la UPU.

Îmi găsesc ruda la „Traumă”, cu perfuzia în mână. Intru şi stăm puţin de vorbă. Intră şi ăla cu mâna, năuc. Vede pe cineva şi vorbeşte: „Nu vă supăraţi, eu ce fac? Ştiţi, nu îmi mai simt mâna!”. Primeşte, prompt, un răspuns: „E normal aşa. Mai staţi puţin, că rezolvăm!”. Omul iese. Ies şi eu. Apare doctorul: „Este bine. O să vă dau drumul! Aţi rezolvat?”. Îl asigur că da şi el îmi reaminteşte că mă aşteaptă, să-mi dea o reţetă...

Apare şi anestezistul. Se uită la mine şi intră la „Traumă”. Iese aproape imediat. Eu, după el...putem să stăm puţin de vorbă? Anestezistul încearcă o uşă. Este închisă. Mă roagă să-l urmez. Urcă nişte scări. Un hol în semiîntuneric. O hârtie mare îşi schimbă proprietarul. Simt că-mi intră puţin aer în buzunar. E bine, că şi aşa, cu multă căldură, nu e sănătos!

Ajung la ruda mea. Şi-a mai revenit. Mergem la radiografia de control. De data asta, aşteptăm puţin. Revenim la „Traumă”. Perfuzia picură liniştit, în ritm constant.

Apare doctorul: „Gata, haideţi să vorbim!”. Îl urmez liniştită, cu gândul că în scurt timp scap de problema asta. Doctorul intră într-un cabinet, invită la plimbare trei persoane şi pe mine mă invită să intru. O altă hârtie mare îşi schimbă proprietarul. Ventilaţia din buzunarul meu prinde putere, dar asta e bine. Face bine la sănătate!

Înhaţ de un colţ reţeta şi de mâna bună îmi înhaţ ruda. Ajung la maşină şi răsuflu uşurată...la propriu şi la figurat! Privesc la ceas: ora 16.00! Am ajuns la UPU Craiova la ora 11.00! 5 ore de calvar, pentru două radiografii şi reaşezare de umăr!

Oricum, am scăpat repede! Ăla cu mâna, năuc, a rămas tot la uşă, proptit de zid...

Acum, nu pot decât să-mi îndrept unele gânduri, către unii domni din sistemul ăsta „funcţional”, căruia cardul îi lipsea!

Îl rog frumos pe distinsul domn Arafat să dea o fugă la Craiova, aşa, de control, rugându-mă pentru dânsul, să nu aibă vreodată o urgenţă pe plaiurile noastre!

În rest, să dea Dumnezeu să fim sănătoşi!

NOI ŞI NIŞTE UNII!

Nişte unii, răsăriţi de nu ştiu unde, nu ştiu cum, îşi imaginează că sunt stăpâni pe viaţa noatră! Şi imaginea asta a lor prinde viaţă, devine o realitatea apăsătoare pentru noi. 
De ce? Pentru-că noi, prinşi în vâltoarea problemelor cotidiene, devenim neatenţi şi apatici. Cu alte cuvinte, le permitem să-şi transforme delirul în realitate! 
Mai grav este faptul că aceşti „unii” sunt, cu inconştientă lejeritate, propulsaţi în poziţii decizionale chiar de noi. Şi aşa, când se întâmplă să ni se întâmple, nici măcar nu avem dreptul să protestăm, căci ne-am făcut-o cu mâna noastră! 
Concluzia aparţine fiecăruia dintre noi.
Eu mă abţin, deşi medicii mi-au spus că nu este bine! 
Prin urmare, fac o recomandare: atenţie la neatenţie!

DE PE FRONTUL DE EST, PE FRONTUL DE VEST... ADJ. AV. TRAIAN DÂRJAN, ARDELEANUL CARE ŞI-A LEGAT NUMELE DE ISTORIA ŢĂRII!

Traian, al patrulea fiu al familiei de agricultori Dârjan, a văzut lumina zilei în toamna târzie a anului 1920 (18 noiembrie), la Someşeni-Cluj. Crescut în apropierea aerodromului militar, Traian Dârjan a visat frumos, ca orice copil... destinul s-a întors împotriva lui, rămânând orfan de tată. Ambiţios, Traian Dârjan a muncit de la vârsta de 14 ani, pentru a completa bursa parţială de elev. A absolvit 4 clase comerciale de liceu la Cluj. Rămas şomer în 1939, Traian Dârjan s-a întors în satul natal, cu gândul de a se apuca de agricultură. Numai că…sub cerul brăzdat de aripile avioanelor de la aerodromul din vecinătate, visul copilului avea să devină realitate! În decembrie 1939 a fost brevetat pilot Gr. II la Şcoala ARPA (Asociaţia Română pentru Propaganda Aviaţiei) de la Cluj. Între anii 1940-1942 a urmat cursurile Şcolii Militare de Subofiţeri Naviganţi de la Tecuci, pe care  a absolvit-o, la 11 aprilie 1942, cu gradul de adjutant stagiar, fiind clasat al 49-lea din 110 cursanţi. A rămas la Tecuci, ca instructor, până în octombrie 1943.

“Element talentat, inteligent, cu judecată rapidă şi precisă, cu un dezvoltat simţ al datoriei, va fi demn de toată încrederea în orice misiune i se va încredinţa”, nota viitorul general Constantin Şendrea, despre tânărul Traian Dârjan.

Datorită nevoii acute de piloţi pe front, Traian Dârjan a efectuat trecerea pe Messerschmitt Bf 109 G, pe 23 octombrie 1943 ajungând pe frontul din Rusia, în cadrul Grupului 9, cel care a înlocuit Grupul 7 Vânătoare. Victoriile bravului pilot nu s-au lăsat mult aşteptate: primul avion doborât de Traian Dârjan a fost un IAK, la 22 februarie 1944. A urmat, la 10 martie 1944, un alt IAK... apoi un Lagg, la 17 aprilie 1944 şi, din nou, un IAK, la 28 aprilie 1944. În toate aceste misiuni, de vânătoare liberă sau de escortare, Dârjan a fost coechipierul căpitanului Gheorghe Popescu-Ciocănel, un alt erou al Grupului 9 Vânătoare, asupra destinului căruia mă voi apleca într-un articol separat.

Ultima victorie înregistrată de Traian Dârjan în luptele de apărare a teritoriului ţării este pe 20 august 1944, misiune în care a doborât un avion rusesc la Iaşi, fiind în patrulă cu Bâzu Cantacuzino. A doua zi, Dârjan a fost lovit, aterizând forţat în apropierea unei unităţi de blindate sovietice. A fost făcut prizonier, dar a reuşit să scape, profitând de deruta provocată în rândul ruşilor de un atac al avioanelor Stuka româneşti. A fost căpturat, din nou, de o altă unitate rusească. Temerarul Traian Dârjan a reuşit, pentru a doua oară, să scape!

A reuşit să ajungă la unitatea sa, aflată deja în Transilvania, la Turnişor, lângă Sibiu, abia pe 30 septembrie 1944, zburând pentru eliberarea Transilvaniei de Nord, a Ungariei şi a unei părţi din Cehoslovacia.

La 25 februarie 1945, Traian Dârjan a zborat în celulă cu Bâzu Cantacuzino, comandantul Grupului 9 Vânătoare. Surprinşi de o patrulă de Me 109 germane, cei doi au fost atacaţi. Eroul Traian Dârjan a fost decapitat de un proiectil de 13 mm, tras de către asul german Helmut Lipfert, cel care îl instruise pe Traian Dârjan să piloteze un 109 G!

Despre activitatea lui Traian Dârjan din anul 1944, prinţul Constantin (Bâzu) Cantacuzino, pe atunci comandantul Grupului 9 Vânătoare scria în foaia calificativă:„...Deşi mic de statură are o înfăţişare plăcută şi este sănătos. Ţinuta bună. Foarte bun pilot şi foarte bun coechipier. Hotărât. Cultură profesională bună. Disciplinat şi bun camarad, modest, duce o viaţă cumpătată. Are conduită bună. Sincer şi devotat, prompt în executarea ordinelor. Activ şi punctual la serviciu. Vârsta 24 de ani, avere, soldă, misiuni în Grup 93 cu 110 ore. Are 11 victorii aeriene sigure şi una probabilă. Îl calific ca foarte bun şi merită a înainta în grad.”

Pentru curajul, dăruirea şi sacrificiul său, eroul Traian Dârjan a fost citat prin Ordinul de zi nr. 17/25 februarie 1945: „având în vedere curajul, abnegaţia şi spiritul de sacrificiu dus până la jertfirea de sine, dovedite în ziua de 25 februarie 1945 orele 16 de adj. stj.av. Traian Darjan din Gr. 9 Vt. în timpul inegalei şi vijelioasei lupte aeriene din sectorul Detva, pentru avântul şi temeritatea cu care s-a aruncat în lupta cu un inamic superior numericeşte, sfidând moartea şi jertfindu-se pe sine pentru gloria aripilor româneşti şi pentru apărarea şefului său de patrulă pe care niciodată nu l-a părăsit în luptă, oricât de grea ar fi fost aceasta ORDON: Citarea prin Ordin de Zi pe Corpul Aerian Român a adj.stj.av. Traian Dârjan din Grupul 9 Vânătoare a cărui acţiune de înaltă bravură dusă până la sublima jertfă, va rămâne veşnică în amintirea zburătorilor români. Aviaţia română pierde prin adj.stj.av. Traian Dârjan pe unul dintre cei mai temerari luptători aerieni în plină ascensiune, care cade eroic în a 176-a misiune şi care avea obţinute 11 victorii aeriane. Cei în drept se vor conforma.

Comandant CAR,
General  Ionescu Emanoil”
Numele ardeleanului Traian Dârjan va rămâne înscris cu litere de aur în istoria aviaţiei militare române, eroul a cărui memorie o cinstim cu pioşenie şi recunoştinţă astăzi!

GENERALUL ION DOBRAN, LA 96 DE ANI! LA MULŢI ANI!

Ce gânduri poţi să ai la a 96-a aniversare a unui veritabil erou al României? Cu mult respect şi aleasă preţuire, nu poţi decât să te rogi la Dumnezeu să-i dea sănătate! Dincolo de această sinceră dorinţă, mă duce gândul la faptul că Preşedinţia României ar putea să facă un gest faţă de acest mare erou, cel mai bătrân pilot de vânătoare, decorându-l pentru-că şi-a dedicat viaţa neamului românesc! Unul dintre extrem de puţinii eroi în viaţă, merită acest gest reparatoriu! Nu este singurul! Mă gândesc acum şi la domnul General Stoian şi mai sunt câţiva...

Acum, la ceas aniversar, îmi îndrept gândul către eroul General Ion Dobran, românul care a făcut şi face cinste neamului său, omul care, în semn de mare preţuire, m-a întâmpinat, în uşa casei sale, îmbrăcat în uniforma sa de general. Trebuie să vă mărturisesc că nici în ziua de azi nu pot să-mi dau seama dacă personalitatea eroului nostru a impus măreţie uniformei sau uniforma a dat măreţie eroului...înclin să cred că personalitatea măreaţă a eroului nostru mi-a creat emoţia! O emoţie care nu mă părăseşte nici azi!

Acum, la zi aniversară, îi doresc domnului General Ion Dobran multă sănătate, să aibă puterea să ne împărtăşească virtuţile curajului şi demnităţii, calităţi de care avem atâta nevoie!

Domnule General, vă urez un sincer LA MULŢI ANI!

Foto: Generalul Ion Dobran, răsfoind manuscrisul cărţii "Jurnalul locotenentului Dobran", în casa domniei sale.

PRIETENUL MEU, PRIETENII MEI!

Ieri am trăit o experienţă traumatizantă! Evenimentul  a bulversat toată familia: Cucky, iubitul nostru câine,  s-a pierdut! Au fost 10 ore de căutări febrile, ore în care am parcurs, parcă fără busolă, zeci de străzi şi nu ştiu câţi kilometri. Cu disperare, cu speranţă...la un moment dat, pe Facebook, după ce mulţi dintre voi au distribuit anunţul cu pierderea câinelui, am primit un mesaj...Cu toată disperarea şi speranţa, m-am agăţat de acest mesaj şi...l-am recuperat pe Cucky!

Dincolo de manifestări de faţadă, dincolo de manifestări mai mult sau mai puţin sincere, sunt momente în viaţa fiecăruia dintre noi când manifestarea solidarităţii umane, sprijinul primit din partea multor oameni pe care nu-i cunoşti, te fac să te opreşti şi să-ţi evaluezi sistemul de apreciere asupra oamenilor.

Ieri a fost o zi în care am ajuns în iad şi în rai. Pierderea lui Cucky m-a dus în iad. Cu fiecare oră care trecea, mă adânceam mai mult. Am ieşit de acolo, datorită solidarităţii umane! Datorită tuturor celor care au găsit răgazul de a distribui postarea mea de pe Facebook!

De aceea, nu pot decât să mă plec în faţa voastră, a tuturor, cu recunoştinţă şi veşnică prietenie! Vă mulţumesc tuturor pentru implicare, pentru sprijin, pentru omenie!

În poză este prietenul meu, Cucky. Alături de el, vă port în suflet pe voi toţi, prietenii mei! Vă mulţumesc pentru-că existaţi, oameni minunaţi!

P.S. Mulţumiri doamnei  Sînziana Mugea, cea care mi-a transmis mesajul salvator!

 

UN TABLOU…

Cu mulţi ani în urmă, am primit un tablou. Tabloul acesta are o istorie aparte. Strămătuşa mea m-a trimis la Bucureşti, la un neam îndepărtat, să iau acest tablou. Un cadou pentru familia mea. 

Trebuie să vă spun că despre această familie respectabilă ştiam numai din poveşti. Am primit o adresă şi atât... 

Undeva, pe o stradă veche, ascunsă în spatele blocurilor din zona magazinului Unirea, am descoperit casa în care locuiau mai multe familii. Am intrat cu sfială în apartamentul distinselor rude. Am intrat în altă lume! Un loc în care am fost primită cu multă căldură, de către doi oameni aflaţi la o vârstă venerabilă, care m-au tratat cu atâta căldură, încât am avut sentimentul că ne cunoaştem de o viaţă, deşi nu ne văzusem niciodată! M-a marcat profund căldura şi sinceritatea din sufletul lor! M-a fascinat căldura şi simplitatea căminului lor, un adevărat muzeu al valorilor spirituale şi culturale. Am stat mult de vorbă, despre neamuri, despre noi, despre artă...Aşa, ca nişte vechi prieteni, la o cafea. 

Am plecat din casa lor cu un tablou şi cu regretul că nu am mai mult timp la dispoziţie, să respir, alături de doi oameni minunaţi, aerul unei epoci în care mi-aş fi dorit să trăiesc!

Cu mulţi ani în urmă, am primit un tablou. El se află acum, la loc de cinste, în casa mea. Face parte din viaţa mea. A adus cu el o parte dintr-o epocă în care mi-aş fi dorit să trăiesc. Datorită acestui tablou, doi oameni minunaţi, plecaţi pe alt drum, de mult timp,  continuă să existe. Ei şi o parte dintr-o epocă demult apusă!

Poveşti cu şi despre “cultura craioveană”: Tamás Ferkay a murit! Trăiască Ivona Hristescu şi Anthony Zamfir!

Stimaţi cititori, nu  este o glumă! Am crezut, iniţial, că nu văd bine, dar...

Să o luăm de la început. Începutul de an. Un început de an cu realizări pentru domnul Anthony Zamfir! Nu, nu este o confuzie! Este acelaşi personaj cu Antoniu Zamfir, manager la Opera Română Craiova!

La început de an, Opera Română Craiova a făcut un turneu în Franţa. Un turneu...schimb cultural, prin asociaţia aia culturală cu proiectul Craiova capitală culturală europeană...

Hotărât să reprezinte Craiova la cele mai înalte standarde culturale, domnul manager, preşedinte de asociaţie culturală, Antoniu Zamfir, a plecat în Franţa cu un cor reprezentativ de...14 oameni şi 3 oameni din  staff-ul tehnic, plus orchestră! E drept că, odată ajuns acolo, reprezentativul cor al Operei Române Craiova a fost completat cu un cor de amatori, format din 30 de persoane!

Numai că, surprizele încep să apară, odată cu punerea în scenă a faimoasei opere verdiene Traviata! Dacă afişul spectacolului se pierde undeva în ceaţa insulelor franceze, programul de sală vine să ne lămurească!

Pentru început, aflăm că spectacolul este susţinut de “Orchestre national et choeur de l’Opera de CRAIOVA, Capitale europeenne de la Culture...”

Acuma, nu vreau să fiu cârcotaşă...îmi cer scuze că nu am aflat până azi că orchestra este naţională şi Craiova este capitală europeană a culturii, nu unul dintre oraşele candidat...

Surpriza vine abia acum! Pe programul de sală scrie frumos aşa: „Regie generale...Ivona HRISTESCU; Directeur de la scene...Anthony ZAMFIR.”

În traducere, regizorul spectacolului este Ivona HRISTESCU şi regizorul tehnic este ilustrul Anthony ZAMFIR! Da, acelaşi cu ilustrul manager craiovean Antoniu Zamfir!

După câte ştiu eu (şi lucrurile nu s-au schimbat între timp!), regia artistică a montării craiovene a operei TRAVIATA aparţine regizorului Tamás Ferkay (asistent regie Arabela TĂNASE), regie tehnică Mihaela GRAMA.

Tamás Ferkay a murit! Nu, nu este o glumă! Regizorul austriac, de origine ungară, Tamás Ferkay a murit în noiembrie 2014! O coincidenţă favorabilă! Uite aşa, s-a rezolvat o problemă! Din informaţiile pe care le deţin, ştiu că schimbarea de sex este o operaţie dificilă. Prin urmare, îmi este greu să cred că doamna Ivona Hristescu a devenit Tamás Ferkay şi domnul Antoniu Zamfir a devenit Mihaela Grama! Nu, acest lucru nu s-a întâmplat! În schimb, îmi rezerv dreptul de a-mi exprima bănuiala legitimă cu privire la anumite drepturi materiale...O bănuială legitimă, venită din experienţă!

Poate că nu ar fi lipsit de interes ca autoritatea tutelară craioveană (Primărie Craiova şi Consiliul Local Municipal Craiova) să verifice ştatele de plată ale faimoasei asociaţii culturale craiovene, cu privire la acest turneu!

În rest, aştept ca domnul Antoniu Zamfir să-şi treacă în CV şi această competenţă profesională: regie tehnică!

Să auzim de bine!

REVOLTA CARE MĂ SUFOCĂ ŞI CULTURA CRAIOVEANĂ!

Dragii mei, încep acest material cu o mărturisire: la finalul anului 2014 mi-am propus ca în noul an să las în urmă poveştile urâte ale fostului an, dar... îmi este imposibil să fac acest lucru! Asta datorită revoltei care mă sufocă!

Observ, de ceva timp, efortul unor ziarişti locali de a sesiza opinia publică şi organele abilitate cu privire la „activităţile culturale”  desfăşurate de anumite personaje, pe bani publici. Lăudabil efortul, numai că el nu este completat de vocea autorizată a unor oameni informaţi din mediul cultural (căci talentul este dublat, de cele mai multe ori, de laşitate şi instinct de conservare!) şi nici de o reacţie vizibilă a autorităţilor de control competente!

Spre a nu cădea în păcatul de a exprima gândurile mele subiective, vă propun o analiză concretă, realizată cu „marfa clientului”:

“500.000 de euro a primit până acum din bugetul orașului asociația „de drept privat“ care derulează activitățile pentru participarea Craiovei la concursul pentru Capitală Culturală Europeană 2021. Modul în care au fost atribuite contractele pe bani publici și firmele câștigătoare sunt mistere bune de dezlegat pentru organele abilitate. Asociația care cheltuiește banii orașului refuză să dea socoteală, deși legea spune clar care sunt procedurile pentru atribuirea contractelor pe bani publici.” (Gazeta de Sud, 07.01.2015, Craiova Culturală, contractele la control!).

Dacă încercaţi să obţineţi informaţii de pe site-ul oficial al acestei asociaţii, veţi afla că aceasta are în componenţa Consiliului Director următoarele persoane:

Președinte: Antoniu ZAMFIR (Manager - Opera Română Craiova)

Vicepreşedinte: Vlad DRĂGULESCU (Manager - Filarmonica Oltenia Craiova)

Membri: Ionuţ PÎRVULESCU (Director Birou Imagine Primăria Municipiului Craiova)

Lucian DINDIRICĂ (Manager Biblioteca Județeană ”Alexandru și Aristia Aman”)

Adriana TEODORESCU (Manager - Teatrul pentru Copii și Tineret ”Colibri”)

Dacă veţi dori să aflaţi care sunt partenerii acestei asociaţii, veţi avea ocazia să aflaţi că “numele partenerilor din cele trei categorii de pe aceasta pagina vor fi făcute publice după data de 13 decembrie 2014, dată la care Asociaţia Craiova Capitală Culturală Europeană 2021 organizează Balul Partenerilor, iar sumele încasate în urma realizării acestui bal (achiziţionarea de invitaţii, obiecte scoase la licitaţie, donaţii etc) vor constitui suma iniţială din cadrul Clubului Partenerilor aferentă anului 2014.” Suntem deja în ianuarie 2015 şi nu am aflat nimic! E drept că după 13 decembrie 2014 poate să însemne şi eternitatea…

Cât priveşte fondurile, linişte totală! Nu mai vorbesc despre raportul de activitate, modul de cheltuire a banului public, eficienţa activităţilor etc.

Aşa cum este normal, îmi concentrez analiza asupra preşedintelui acestei asociaţii, domnul Antoniu Zamfir. Dacă veţi dori să vedeţi CV-ul impresionant al domnului în cauză, pe site-ul instituţiei al cărui manager este nu veţi găsi nimic, căci “this account has been suspended”! Ei da, aşa da!

Şi pentru-că suntem în anul 2015, an de evaluare a activităţii sale de manager,  după un contract de 3 ani, să intrăm puţin în detaliile proiectului de manager pe care domnul Antoniu Zamfir l-a prezentat în anul 2012 şi să vedem ce a realizat din ceea ce a scris.

Să începem: “Muzica a ajuns să inunde cotidianul: este peste tot, ne acompaniază pe drum, la cumpărături, acasă. Datorită acestui factor, destinul muzicii e preluat de o piaţă culturală aflată în expansiune, de un mediu muzical globalizat şi de un flux al banului de impune o revizuire a modelelor culturale pentru publicul meloman.”

Deci, muzica este precum viitura, ea ne inundă. Din această cauză, destinul ei este la piaţă, o piaţă în expansiune, este drept. Acelaşi destin e preluat de fluxul banului! Fluxul ăsta impune o revizuire a modelelor culturale pentru publicul meloman! Aţi înţeles? Ceea ce nu a înţeles domnul manager, dincolo de treaba cu fluxul banului, este alceva: meloman este o categorie specială de iubitor de muzică. Muzică nu bani!

“Fiind unicul teatru muzical din zona Olteniei, în mod natural, el are menirea de a acoperi pe acest segment cultural toată această regiune şi, în primul rând, de a răspunde invitaţiilor venite din partea forurilor culturale ale judeţelor eferente pentru a susţine microstagiuni permanente în oraşele reşedinţă.”

Fiind unicul teatru muzical din zona Olteniei, cîte invitaţii aţi primit din partea forurilor culturale ale judeţelor eferente pentru a susţine microstagiuni permanente în oraşele reşedinţă, domnule Antoniu Zamfir? Câte microstagiuni permanente şi în câte judeţe aţi organizat, în aceşti 3 ani?

“Tot pe termen mediu şi lung se va desfăşura o activitate susţinută de marketing în vederea convingerii populaţiei din oraşele şi comunele apropiate să vină în sala teatrului.”

Fiind departe de mine ideea de a desfăşura o activitate susţinută de convingere cu privire la necesitatea virgulei în text, adresez domnului Antoniu Zamfir o întrebare simplă, la care sunt convinsă că are răspuns: ce activitate susţinută de marketing aţi desfăşurat în aceşti 3 ani şi care este procentul populaţiei din oraşele şi comunele apropiate care a venit în sala teatrului?

“Publicarea unui album anuar online al teatrului pentru fiecare stagiune, care să conţină: repertoriu, program de spectacole, interpreţi, turnee, proiecte, sponsori etc.”

Întrebare: când şi unde, domnule manager?

“Identificarea şi organizarea în zone intens circulate a unor puncte de afişaj permanent, sistem tubular şi sistem cu două feţe, unde spectatorii interesaţi să găsească tot timpul agenda Teatrului Liric.”

Tubular sau cu două feţe, de acord, dar unde? În zona crepusculară, domnule manager?

“Crearea unui site interactiv cu forum care va fi conectat prin link cu site-uri importante din domeniu; în prezent (anul 2012), Teatrul Liric are un site doar în construcţie.”

Dacă în anul 2012 era un  site în construcţie, acum e interactiv, în sistemul “this account has been suspended”!

Trecând peste multe pagini de bla-bla din programul de management, ajungem şi la actul artistic:

“Montarea unor titluri din repertoriul românesc în vederea promovării valorii creaţiei naţionale specifice prin organizarea de spectacole atât la sediu cât şi în turnee şi deplasări în ţară şi străinătate, participări la festivaluri de profil, precum şi reprezentaţii la centrele culturale româneşti din străinătate.

Propuneri spectacole: Dramă la mânăstire – Constantin Ungureanu; Uite tata nu e tata – Florin Comişel; Muşchetarii Măgăriei Sale – Constantin Ungureanu.”

Bla-bla, fără virgule... Câte titluri, din cele trei enumerate, aţi pus în scenă, domnule manager? Răspunsul este simplu: nici unul! Cât despre dramă, ea este reală în instituţia la cârma căreia vă aflaţi vremelnic! Asta este o opinie personală, dacă îmi permiteţi!

“Iniţierea unui program dedicat copiilor şi diversificarea lui prin crearea unui festival dedicat liceelor. Se vor forma cercuri artistice urmărindu-se capacitatea de a trezi şi dezvolta abilităţi de comunicare şi descoperirea talentelor...Propuneri spectacole: În ţara codrilor de iarbă –Laurenţiu Profeta; Mary Poppins – Marius Ţeicu; Cenuşăreasa- Dumitru Capoianu; Povestea ursului – Constantin Ungureanu; Aventuri în pădure – Constantin Ungureanu; Hansel şi Gretel – Engelbert Humperdink.”

Ne-aţi luat cu cercul, domnule manager! Ne spuneţi povestea ursului, a aventurilor în pădure, din ţara codrilor de iarbă!

Câte spectacole aţi pus în scenă şi câte cercuri, din acelea artistice, aţi format? Cât despre un festival dedicat liceelor, ce să mai zicem?

Proiectul de management, împrăştiat pe 3 ani, mai cuprinde nişte pagini. Tot aşa, cu cercul...M-am plictisit!

În final, adresez câteva întrebări retorice:

1. Să înţelegem că evaluarea domnului manager va scoate în relief performanţele domniei sale, situaţie în care se recomandă prelungirea mandatului acestuia?
2. Să înţelegem că performanţele de manager la Opera Română Craiova l-au recomandat şi-l recomandă pe domnul Antoniu Zamfir pentru poziţia de preşedinte al asociaţiei culturale craiovene?
3. Să înţelegem că ziariştii “e răi” atunci când scriu despre lucrurile încurcate, cu mulţi bani, de la aceeaşi asociaţie?

P.S. Întrebare retorică, în atenţia DNA: Cum s-a atribuit contractul pentru închirierea scenei mobile, folosită în cadrul stagiunii estivale desfăşurată în anul 2014, în cartierele craiovene? Ce legătură există între firma cu scena şi preşedintele/ vicepreşedintele asociaţiei culturale?