VIAŢA nu iartă pe nimeni!

Nu mi-a fost niciodată frică să spun ce gândesc şi să iau atitudine atunci când m-am confruntat cu nedreptăţi. Sunt un om al atitudinilor directe. Chiar dacă, de multe ori, am avut de suferit. Dincolo de orice întamplare, eu m-am născut un om liber şi voi muri un om liber. Indiferent când şi cum! Neesenţial detaliu, în existenţa universală! Am făcut, de-a lungul anilor, multe greşeli. Mi le-am asumat cu responsabilitate, întelegând că dincolo de orgoliul personal, ceea ce contează este demnitatea. Inclusiv demnitatea de a-ţi asuma propriile greşeli! Experienţa m-a învăţat să nu mă enervez. Am, în schimb, o stare de profundă dezamăgire atunci când văd laşitatea celor între care am ales să trăiesc. Îmi este lehamite de toată făţărnicia celor din jur. De orgoliile lor mărunte, de lipsa de profesionalism, de toate nemerniciile care le guvernează existenţa. În faţa tuturor acestora, mă încăpăţânez să rămân aceeaşi şi să spun răspicat: fiţi atenţi, căci VIAŢA nu iartă pe nimeni!

Ce aveţi cu maşina mea?

Ieri dimineaţă, pe la ora 7 fără ceva minute, m-a sunat vecinul meu să-mi dea o veste ,,bună": aveam maşina spartă. În primele momente, m-am gândit că vreun amărât s-a gândit să fure casetofonul. Am făcut ce face orice om normal: am sunat la Poliţie. Ce m-a supărat? ATITUDINEA!  Distrugerea ( vandalizarea ) - nu s-a furat nimic din maşină -  este dovada incapacitaţii celui ( celor ) care a ( au) făcut acest lucru de a gândi! Înteleg să spargi un geam la o maşină, dar de ce să vrei să-l spargi şi pe al doilea? Şi, de ce eşti atât de idiot, încât să laşi urme care să poată duce la identificarea ta? Poate că acestă întâmplare se datorează unor derbedei frustraţi. Sau, poate, am ,,prieteni". Oricum, gestul de a distruge un obiect este primitiv. Dragilor, ar trebui să vă gândiţi la forţa argumentului, nu să aplicaţi argumentul forţei! Cel puţin, nu asupra unui obiect. Dacă aveţi ceva de spus, staţi faţă în faţă cu  mine! Este mai cinstit şi mult mai onorabil pentru voi! Eu am răbdare! Aştept! Şi, împreună cu mine, mulţi alţii!

Nu mergeţi cu trenul!

Nu ştiu de ce mai există un mers al trenurilor, atâta timp cât ele merg oricum, numai cum trebuie nu. Să mergi astăzi cu trenul, în România, este o aventură. Se poate întâmpla aproape orice. Trenul soseşte când nici nu te aştepti. De programarea propriului tău timp nici nu poate fi vorba. Şi toată batjocura asta este magistral realizată pe nervii şi banii tăi. Începând cu banii din taxe şi impozite, pe care îi plăteşti pentru a fi călcat în picioare. Terminând cu banii pe care îi plăteşti pe bilet şi care nu au nici o legătură cu serviciul de care ,,beneficiezi". Nu m-am suit într-un tren de peste 10 ani. Vă asigur că nici nu o voi mai face. Cât despre "urările" adresate tuturor celor care au gestionat domeniul în ultimii 20 de ani...

Un sfat prietenesc: nu mergeţi cu trenul! Dacă nu aveţi altă variantă, plecaţi de la ideea că mersul cu trenul este un fel de intrare într-o zonă crepusculară. Ajută mult sistemul nervos! Baftă!

Doctorul reanimării noastre!

În această seară l-am văzut pe DOCTORUL Nicolae Bacalbaşa la emisiunea lui Ciutacu. Nu-mi place Ciutacu! Este genul de individ cu care nu aş putea să beau, liniştită, o cafea. Cu emisiunea din seara asta, este altceva! Am un respect deosebit pentru DOCTORUL Bacalbaşa! Cred că are capacitatea de a reanima, ca specialist în domeniu, spiritul poporului român. Întrun fel, regret că nu trăiesc la Galaţi! Dacă aş avea vreo problemă majoră, ştiu sigur că ar fi un OM care să mă salveze! PANFLETARUL ÎN HALAT, DOCTORUL Bacalbaşa este un exemplu de implicare la nivelul comunităţii pe care o reprezintă. Mi-aş dori cât mai mulţi doctori implicaţi în comunitate, căci timpul felcerilor a trecut! Domnilor, voi cei care puteţi ajuta la reanimarea poporul român, ce faceţi în acest timp? DOCTORUL  este pe baricade! Vă aşteptăm la secţia de reanimare a poporului român!

Mi-a intrat teatrul în sânge!

Zilnic, paşii mă poartă prin culisele teatrului liric. Unii ar zice că merg la lucru. Eu zic că merg să respir aerul tare din "fabrica de sunete" a Olteniei. Un loc în care, după mulţi ani, încă mai calc cu emoţie şi respect. Cum ar putea să fie altfel, când pe scândura scenei pe care îmi port paşii ( e drept, în culise!) au călcat personalităţi marcante ale scenei lirice. Ce fac oamenii aici nu este meserie, este vocaţie. Chiar şi atunci când tonul este ridicat şi cearta se iţeşte la colţuri, subiectul este unul singur: teatrul nostru! Trăim vremuri grele. Greutatea este cu atât mai mare, cu cât incultura începe să asedieze cetăţile sunetelor de calitate. Cu toate acestea, nu suntem pierduţi! Căci, prin ceea ce facem zilnic, nu lăsăm să dispară puţinele oaze de bucurie ale sufletului. Eu ştiu sigur că mi-a intrat teatrul în sânge. Şi nu va ieşi niciodată!

Ce iţi e şi cu criza asta!

De câteva zile, o serie de indivizi, unii mai specialişti decât alţii, vorbesc de criză! A început acum 3 ani! Ba, mai înainte! Nu, mai târziu! Şi tot aşa. Cum orice comentariu din partea mea ar fi fără valoare, public opinia unui OM,de a cărui prietenie  sunt onorată.

" Nimic nu pare mai dureros pentru un popor decât să fie sistematic atacat în sănătatea, cultura, nivelul de instruire şi bunăstarea sa materială. Istoria ne-a învăţat să rezistăm stresului social. Asistăm, în ultimii ani, la o erodare teribilă a fiinţei noastre naţionale, prin tot felul de încercări eşuate de reformare a statului, prin ridicarea semidocţilor la rang de diriguitori, prin transformarea cumpărătorului întrun simplu admirator al vitrinelor. O nouă societate ia naştere sub ochii noştri: sclavagismul bancar. Milioane de români au devenit peste noapte muncitori, nu pentru bunăstarea familiilor lor, tot mai greu de întreţinut, ci pentru bunăstarea bancherilor veniţi de pe alte meleaguri ca să ajute la salvarea capitalismului de la un eşec demult previzibil. Asistăm, în aceste zile, la o nouă evoluţie a aşa-zisei crize mondiale. Cine şi-ar fi putut imagina, doar cu ceva timp în urmă, că mesianicul Obama ar putea anunţa vreodată Senatului american şi lumii întregi falimentul celei mai puternice economii? Cine ar fi putut prevedea că ţări precum Grecia, Portugalia şi nu numai, ar putea ajunge pe tarabele mai marilor lumii? Cine ar fi crezut ca lumea să găsească în China modelul economic de prosperitate? Trăim întro lume a paradoxurilor, în care totul pare scăpat de sub control. Transformăm cu prea multă uşurinţă realitatea în coşmar, iar visurile colorate nu par decât rezultatul folosirii etnobotanicelor în loc de desert. Cum ar putea tânăra generaţie să evite migraţia în masă spre alte meleaguri, dacă propria ţară şi proprii părinţi îi insuflă dorinţa de prosperitate, doar pe alte meleaguri, pe care mult timp le-am visat doar ca destinaţii turistice? Există, oare, şi un capăt de drum pentru tot acest haos aparent controlat? Sau o cale alternativă, fără atât de multe generaţii sacrificate? Sper din tot sufletul, ca acest capăt de drum să nu însemne chiar o staţie terminus pentru popoare şi pentru însăşi esenţa vieţii pe planeta Pământ. Pentru că pericolul unei implozii umane nu poate fi, în niciun caz, un nou început în New Age, decât în  minţile bolnave ale unor produşi sociali de care omenirea ar trebui să se protejeze cu toată energia sa intelectuală." 

Dr. Alexandru ANDRIŢOIU

Nişte ţărani!

Au ţăranii din Lunca Dunării un obicei: merg ţanţoşi prin colbul uliţei, de parcă lumea a început cu ei! Şi pentru-că soarele firbinte al câmpiei riscă să intre în rezonanţă cu ţuica din sânge, ei işi poartă cu mandrie pălăria pe scafârlie, convinşi că ea, pălăria, e dovadă de bărbăţie. Acea bărbăţie care îi determină să-şi închine existenţa principiului: e vorba mea, eu o dau, eu o iau! Şi continuă să meargă ţanţoşi prin colbul uliţei, ignorând realitatea: prin tenişii sparţi le ies degetele picioarelor pline de jeg!

A manipula, manipulare...

Controlul total asupra individului se rezumă la controlul asupra modului său de gândire, asupra comportamentului său şi asupra sentimentelor sale. Se urmăreşte supunerea necondiţionată, prin crearea unui tip de cetăţean incapabil să ia decizii de unul singur. Impunerea acestui model necesită parcurgerea a trei etape: dezgheţarea, schimbarea şi îngheţarea personalităţii individului. Cea mai eficientă tehnică de manipulare pe scară largă o reprezintă controlul informaţiilor. Rescrierea istoriei, cenzurarea ştirilor, dezinformarea, falsificarea realităţii - toate sunt procedee utilizate pentru controlul informaţiei. Principalul suport prin care se pun în practică asemenea strategii îl reprezintă mass-media. V-aţi gândit vreodată de ce citiţi anumite ziare şi de ce urmăriţi anumite programe tv?  Încercaţi un răspuns sincer, urmat de măsuri de protecţie. Căci, este esenţial să puteţi să vă păstraţi mintea limpede.

Teoria căpşunei: mie îmi plac căpşunile. Îmi place, în acelaşi timp, să pescuiesc. Dacă m-aş apuca să dau la peste cu căşuni, nu aş prinde nimic. Peştele trebuie momit cu ce-i place - cu râme.

Aşadar, mare atenţie la cine, cum şi de ce vă oferă ceva! S-ar putea să simţiţi prea târziu cârligul şi să nu mai puteţi face nimic!

Incompetenţa, ca politică de stat

Îmi este dor de învăţătoarea mea. Şi de exigenţa ei. Fără de care nu aş fi înţeles niciodată de ce trebuie să învăţ, de ce trebuie să respect valoarea. Nu am nimic cu ospătarii, ba chiar îmi sunt simpatici. Am ceva cu ospătarii care îsi iau BAC-ul la 23 de ani şi ajung să conducă dregătorii în România. Şi, până la urmă, nici cu aceştia nu am ceva anume, în afară de a le reproşa lipsa de bun-simţ. Am ceva cu cei care pun ospătari de genul asta în fruntea dregătoriilor. Dar, dacă mă gândesc bine, îi înteleg şi pe aceştia: singurul mod de a-ţi ascunde incompetenţa este să iei în jurul tău oameni mai slab pregătiţi ca tine. Am ceva cu cei care votează, dându-le  acestor indivizi posibilitatea să transforme incompetenţa în politică de stat. Să fie asta dovada propriei noastre incompetenţe?

Despre patriotism

Patriotism - sentiment de dragoste şi devotament faţă de patrie şi popor, statornicit în decursul istoriei. Aceasta este definiţia din dicţionar. Realitatea este alta. Vorbim prea des şi prea mult despre patriotism. Muţi se bat cu pumnii în piept, clamând patriotismul. Trăim în timpul vorbelor golite de conţinut. Sunt, în România, indivizi care şi-au clădit cariere, cocotându-se în spinarea celor care au murit din patriotism. Indivizi care se asociază, numai prin declararea patriotismului, cu eroii adormiţi sub glia ţării. 

Patriotismul, ca şi credinţa, este o trăire intimă a fiecărui individ. Nu se declară în piaţă. Nu este un subiect de dispute. 

Patriotismul se cultivă în intimitate şi se manifestă prin fapte. Patriot este cel care nu aruncă gunoiul pe carări de munte. Patriot este cel care nu poluează apa. Patriot este cel care îşi cinsteşte străbunii. Patriot este cel care nu-şi batjocoreşte istoria. Patriot este cel care nu fură de la semenii sărăciţi pentru a se îmbogăţi el. Patriot este cel care nu închide spitale. Patriot este cel care veghează la binele semenilor care l-au votat să-i conducă. Patriot este cel care, dacă nu poate face bine, nu face rău. Patriot...

Este timpul ca fiecare dintre noi să dea sens patriotismului, prin fapte, nu prin vorbe. Altfel, ne vom transforma din popor în populatie. Dacă, deja, nu am făcut-o!

Marul străbunicii

Muşc dintr-un măr cu pofta nebună a visurilor copilăriei, pierdute în negura tranziţiei pe care nu încetez să o trăiesc. Ciudat lucru, mărul acesta acrişor îmi aduce în minte icoana străbunicii. Subconştientul asociază fără greş mărul din care muşc cu ograda străbunicii. Am fost odată la străbunica. M-a ţinut în braţe şi, probabil, i-am zâmbit. Ce ciudate legături a stabilit acel zâmbet! Şi toată avalanşa de trăiri pe care o declanşează un măr! Un măr acrişor! Eram prea mică pentru a o ţine minte pe străbunica. Numai că, de fiecare dată când muşc din mărul acrişor, simt îmbraţişarea străbunicii!

Mâncaţi un măr acrişor! Veţi fi îmbraţişaţi de străbunicile voastre!

Numărul de înregistrare

Mă gândesc că dacă aş avea curiozitatea să tai cu bisturiul adânc în măruntaiele societăţii româneşti, aş găsi un număr de înregistrare. Numărul de înregistrare, scris frumos pe o bucăţică de hartie, fără de care nimic nu se poate mişca. Pentru el, îndurăm tot felul de cozi şi de umilinţe. Odată primit, îl păstrăm cu mare grijă, aproape cu sfinţenie, legându-ne speranţele de el. Tânăr sau bătrân, om de afaceri sau şomer, angajat sau pensionar, cu toţii ajungem în faţa aceluiaşi ghişeu, care ne obligă să ne îndoim de spate, pentru-ca un functionar acrit de vremuri să ne interogheze superior: "număr de înregistrare aveţi?". Înghiţim cu stoicism greaţa isterică, prezentată pe post de avânt mobilizator de funcţionarul moştenit, odată cu ghişeul, de la o societate de care am crezut că am scăpat. Şi continuăm să ne târâm la aceleaşi cozi. Dar cea mai importantă coadă o facem la urna de vot. Număr de înregistrare pentru umilinţă aveţi?

Mirare...

La cât este toamna asta de tristă,

Mă mir, într-un fel, că totuşi există.

Mă mir că natura nu s-a predat,

Că toate în juru-mi nu au cedat.

Şi viaţa rezistă eroic în front,

Deşi o atinge mereu câte-un glont.

Cât poate azi omul să fie de tont,

Să nu îşi dea seama că e la decont?

Hienele trag înrăite de el,

Fortându-l să joace rolul de miel,

Fortându-l să uite de unde-i de fel,

Să uite cu totul că lupta-i un ţel.

Un ţel de-a călca permanent pe năpârci,

Ca viaţa în tihnă să poţi să ţi-o duci.

Departe de tot ce te-aruncă în furci,

Să poţi să clădeşti, să ridici şi să urci!

Bunii mei Bunici...

Viaţa fiecăruia  este marcată fundamental de ceea ce primeşte în primii ani de existenţă. Am avut marea şansă să am doi Bunici minunaţi, doi oameni simpli, a căror înţelepciune şi întelegere m-au marcat atât de puternic, încât nici acum, la mulţi ani după plecarea lor, nu mă vindec de dor de ei. Cum să nu-ţi fie dor de complicitatea tacită a Bunicii sau de dojana din ochii ca cerul senin ai Bunicului? Cum să te vindeci de dor de ei, când lumea în care exişti e plină de atâtea lucruri murdare, încât simţi nevoia să te închizi între zidurile casei copilariei, să uiti că timpul a trecut nedrept de repede, să simţi iarăşi mirosul inconfundabil al cozonacului scos din cuptor? Trăim într-o lume în care scara valorilor morale este răsturnată. Cred că avem puterea să depăşim impasul moral în care ne aflăm numai dacă ne întoarcem la rădăcini. La Bunii noştri Bunici...Vom putea merge înainte, dacă nu vom uita să ne cinstim Bunicii, prin tot ceea ce vom face bun. Numai aşa vom putea arăta că vieţile lor nu s-au irosit degeaba!

M-am trezit într-o dimineaţă...

M-am trezit într-o dimineaţă în Inima Daciei Libere! Lumina tainică a veşniciei îmi mângâia sufletul chinuit de nelinişti, arătându-mi DRUMUL! Am păşit peste ŢARĂ, văzând cu ochii minţii toate minunăţiile ei. Dar cea mai mare minune erau oamenii: curajoşi, curaţi, demni, muncitori, cu bucuria vieţii pe chipuri! Atât de uniţi şi de viteji, încât nimeni şi nimic nu tulbura liniştea locurilor!

M-am trezit într-o dimineaţă...sunase ceasul deşteptător!

Să facem economie!?

Toată lumea se chinuie să ne explice de ce şi cum trebuie să economisim. Este din ce în ce mai important să facem economie de libertate: să nu  scriem, să nu  gândim, să nu râdem, să nu credem că se poate mai bine, mai energic, mai repede. Disciplinaţi, îi ascultăm pe toţi, făcând zilnic economii: de carne, de lapte, de zahăr, de tandreţe, de vis frumos, de prietenie, de toleranţă, de speranţă, de plimbări în parc, de tinereţe, de bătrâneţe...Economia asta politică se comportă cu noi ca o ţaţă agresivă, care sare la bataie când îi spui că i s-au descusut ciorapii! Ne aruncă în mocirla talciocului pe care îl gestionează, cu o morgă plină de importanţă, caracteristică stăpânului învăţat să aibă pâinea şi cuţitul! Ne lasă doar disperarea, o stare cu care nicidecum nu poţi începe să trăieşti!

Circul e pustiu!

Circul e pustiu! De mult timp, nimeni nu mai cumpără bilete. Bufonii au părăsit arena circului pentru a se cocoţa cu tupeu pe marea scenă a vieţii. De aici, îşi arogă mari roluri, fără să observe că de sub costumele scumpe li se văd petecele. Orbiţi de lumina reflectoarelor şi de aplauzele sălii, bufonii se mişcă pe scena vieţii cu talent, intră în vieţile noastre impunându-ne regia lor. Ne transformă în sclavii jocului lor şi noi aplaudăm frenetic, convinşi că numai ei au talentul de a pune în scenă idealurile noastre, convinşi că jocul acesta ne reprezintă. Uităm prea repede că sub costumele lor scumpe se ascund petecele de bufon. Uităm că pe scena vieţii regia trebuie să o  scrie fiecare dintre noi şi noi toţi, împreună. Uităm să trimitem bufonii la circ şi să le cerem să joace ceea ce vrem noi... Haideţi să trimitem toţi bufonii la locul lor, în arenă! Haideţi să cumpărăm bilete la circ!