La cât este toamna asta de tristă,
Mă mir, într-un fel, că totuşi există.
Mă mir că natura nu s-a predat,
Că toate în juru-mi nu au cedat.
Şi viaţa rezistă eroic în front,
Deşi o atinge mereu câte-un glont.
Cât poate azi omul să fie de tont,
Să nu îşi dea seama că e la decont?
Hienele trag înrăite de el,
Fortându-l să joace rolul de miel,
Fortându-l să uite de unde-i de fel,
Să uite cu totul că lupta-i un ţel.
Un ţel de-a călca permanent pe năpârci,
Ca viaţa în tihnă să poţi să ţi-o duci.
Departe de tot ce te-aruncă în furci,
Să poţi să clădeşti, să ridici şi să urci!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu